Plen
Joint sittings of the Chamber of Deputies and the Senate of March 26, 1998
Abstract of the sittings
Full-text of the sittings

Parliamentary debates
Calendar
- Chamber of Deputies:
2019 2018 2017
2016 2015 2014
2013 2012 2011
2010 2009 2008
2007 2006 2005
2004 2003 2002
2001 2000 1999
1998 1997 1996
Query debates
for legislature: 2016-present
2012-2016
2008-2012
2004-2008
2000-2004
1996-2000
1992-1996

Meetings broadcast

format Real Media
Video archive:2019 2018 2017
2016 2015 2014
2013 2012 2011
2010 2009 2008
2007 2006 2005
2004 2003
You are here: Home page > Parliamentary Business > Debates > Calendar 1998 > 26-03-1998 Printable version

Joint sittings of the Chamber of Deputies and the Senate of March 26, 1998

  1. Cuvântările deputaților și senatorilor rostite în cadrul ședinței Parlamentului consacrate actului Unirii Basarabiei cu România.  

Ședința a început la ora 11,23.

Lucrările au fost conduse de domnul Petre Roman, președintele Senatului. Din prezidiu a făcut parte domnul Vasile Lupu, vicepreședinte al Camerei Deputaților.

(S-a intonat imnul național al României)

Domnul Petre Roman:

Bună ziua, stimate colege și stimați colegi.

Declar deschisă ședința solemnă a Parlamentului României, închinată aniversării momentului de acum 80 de ani - al unirii Basarabiei și Bucovinei cu patria, în felul acesta realizându-se o primă și importantă etapă a întregirii statului național român.

Este pentru prima dată când Parlamentul României consacră o ședință solemnă acestui mare eveniment istoric al națiunii române.

În ședința Birourilor permanente reunite de ieri s-a luat în discuție modalitatea de desfășurare a acestei ședințe solemne, și Birourile permanente reunite vă propun ca în cadrul acestei ședințe solemne să ia cuvântul reprezentanții tuturor grupurilor parlamentare reprezentate în Parlamentul României, cu următorul bagaj de timp: Grupul parlamentar al P.N.Ț.C.D. civic-ecologist - 10 minute, la fel ca și Grupul parlamentar al P.D.S.R., Grupul parlamentar al U.S.D. - P.D., Grupul parlamentar Național Liberal, Grupul parlamentar al U.D.M.R., Grupul parlamentar al P.R.M., Grupul parlamentar al P.U.N.R., apoi câte 6 minute: Grupul parlamentar al minorităților naționale, Grupul parlamentar U.S.D. - P.S.D.R., precum și 6 minute pentru deputați și senatori care nu fac parte din grupurile parlamentare.

Dacă sunt obiecțiuni în legătură cu această propunere a Birourilor permanente reunite.Nefiind obiecțiuni, consider că am adoptat prin consens această modalitate de desfășurare a ședinței solemne de astăzi a Parlamentului României.

În consecință, dau cuvântul reprezentantului Grupului parlamentar P.N.Ț.C.D. civic-ecologist, domnul deputat Virgil Petrescu.

Domnul Virgil Petrescu:

Vă mulțumesc, domnule președinte de ședință.

27 martie 1918 - 27 martie 1998, opt decenii de la unirea Basarabiei cu patria mamă.

Unificările din 1918 au constituit expresia dorinței seculare a românilor din teritoriile temporar aflate sub stăpânire străină de a-și reface unitatea națională.

Unirea Basarabiei cu patria mamă s-a produs în contextul situației istorice complexe create de primul război mondial și de cele două revoluții succesive care s-au produs în Rusia anului 1917. În pofida susținerilor unei propagande bolșevice vreme de decenii, și care a avut ca obiectiv justificarea pretențiilor imperiale ale Uniunii Sovietice, similare de altfel cu cele ale regimului autoritar țarist, opțiunea românilor din stânga Prutului a fost luată atunci, în 1918, în cea mai deplină libertate și cunoștință de cauză. Această opțiune a răspuns atât unor necesități de moment - protejarea populației împotriva haosului și exceselor regimului bolșevic -, cât și de perspectivă, marea majoritate a populației nutrind, pe bună dreptate, convingerea că numai în cadrul României unite își poate afla dezvoltarea firească.

În perioada interbelică, integrarea Basarabiei în structurile statului român unitar a fost favorizată în mare măsură de participarea oamenilor politici basarabeni la viața politică a țării. Aceasta s-a realizat prin integrarea lor și a formațiunilor politice care îi sprijineau în partidele istorice de dimensiune națională. Astfel, personalități de talia lui Constantin Stere sau Pantelimon Halipa, pentru a nu aminti decât două exemple, au determinat, prin adeziunea lor la politica Partidului Țărănesc și, mai apoi, a Partidului Național Țărănesc, un relief deosebit și un spor semnificativ electoral.

Din nefericire, schimbarea raporturilor de forțe la sfârșitul celui de-al patrulea deceniu în Europa în favoarea regimurilor totalitare a făcut ca România, aflată între ciocan și nicovală, să sufere dureroase amputări teritoriale impuse fie prin înțelegeri secrete, cum a fost pactul Ribbentrop - Molotov în ceea ce privește Basarabia și Bucovina de Nord, fie prin dictat, cum a fost cel de la Viena, din 1940, care a dus la sfâșierea Transilvaniei.

Calvarul Basarabiei, început în iunie 1940, după întreruperea de trei ani din timpul celui de-al doilea război mondial, a luat sfârșit odată cu destrămarea Uniunii Sovietice.

Deceniile de deznaționalizare din perioada comunistă, precum și conjunctura internațională specifică perioadei de după prăbușirea sistemului comunist, au împiedicat fireasca refacere a unității naționale românești, opțiunile îndreptându-se către constituirea unui al doilea stat românesc la răsărit de Prut - Republica Moldova.

În prezent, pornind de la realitățile astfel constituite, promovarea spiritului românesc și dezvoltarea legăturilor dintre românii de o parte și de alta a Prutului trebuie să se facă în formele moderne ale cooperării, validate de experiența integrării europene, forme cum ar fi crearea euroregiunilor și a colaborării transfrontaliere. La acestea trebuie adăugate formele tradiționale de întărire a legăturilor economice și spiritual culturale, atât în relațiile interstatale, cât mai ales în raporturile directe ale diverselor grupuri socio-profesionale, ale întreprinderilor de orice fel și ale contactelor interumane.

În cadrul sprijinului acordat locuitorilor Moldovei de dincolo de Prut, Guvernul României a alocat un fond special în 1997 și, iată, astăzi propune constituirea, prin Proiectul bugetului de stat pe anul 1998, a unui fond de 20 de miliarde de lei. Aceste sume au fost și vor fi destinate consolidării, pe baza românității comune care ne unește, a relațiilor în domeniile culturii, învățământului și în alte domenii, peste ceea ce este deja stabilit prin acorduri interministeriale și interguvernamentale.

Nu trebuie pierdută din vedere și contribuția asociațiilor și chiar a persoanelor particulare în privința ajutorării cu carte românească și prin sponsorizarea unor manifestări și acțiuni menite unei mai bune cunoașteri reciproce.

Subliniem în mod deosebit sprijinul statornic pe care statul român îl acordă menținerii integrității teritoriale a Republicii Moldova, situarea fermă de partea autorităților de la Chișinău în litigiul artificial creat de forțele proruse în Transnistria. Nu o dată P.N.Ț.C.D. și-a ridicat vocea în sprijinul lui Ilie Ilașcu și a grupului său, luptători aflați și astăzi în temnițele regimului de la Tiraspol. Soarta lui Ilașcu și alor săi stă ca o mărturie vie și prezentă în fața tuturor celor prea grăbiți să uite prețul care se plătește pentru satisfacerea imperialismelor de ieri și de azi din această parte a Europei.

P.N.Ț.C.D. apreciază că o înfrângere, fie și temporară, a forțelor democratice românești, și nu numai, la recentele alegeri din Republica Moldova poate constitui o lovitură dată ideii de apropiere a românilor din cele două state și, totodată, va ridica noi dificultăți în calea refacerii unității naționale.

În contextul fireștilor raporturi democratice instaurate în ultimii ani între forțele politice din cele două țări, Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat își exprimă disponibilitatea pentru stabilirea de căi și mijloace cât mai adecvate de întărire a colaborării în interesul comun, în perspectiva destinului nostru european și euroatlantic.

Vă mulțumesc.

(Aplauze.)

Domnul Petre Roman:

Mulțumim.

Din partea Grupului parlamentar al P.D.S.R., domnul deputat Ovidiu Șincai.

Domnul Ovidiu Șincai:

Domnilor președinți,

Doamnelor și domnilor colegi și invitați,

Nu vreau să vorbesc aici, în fața dumneavoastră, despre momentele de istorie de acum 80 de ani. Vreau să vorbesc despre ziua de astăzi și despre problemele noastre de astăzi, pentru că această abordare ar constitui cea mai bună dovadă că ne apreciem propria istorie.

Zilele trecute am dezbătut, în Comisia pentru drepturile omului, o propunere legislativă a unor colegi de-ai noștri, intitulată "Propunere legislativă privind acordarea de compensații sau despăgubiri cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea URSS, în urma aplicării Tratatului de pace între România și puterile aliate și asociate". Vă amintesc această propunere legislativă, deoarece în comisie s-a discutat până la urmă despre responsabilitatea statului român față de cei care au fost odată cetățenii săi, iar valurile istoriei i-au aruncat apoi în toate zările lumii și i-a îngropat în locuri neștiute după ce i-a prigonit.

Am susținut atunci, în cursul discuțiilor cu colegii mei, că ar părea ciudat să vorbim astăzi despre idealul Marii Uniri, dar să nu recunoaștem drepturi acelora care au fost cetățenii României Mari, atâta vreme cât a existat ea. Dacă nu o vom face, nu vom avea nici un drept să mai vorbim despre faptul că în 1940 României i s-au luat pe nedrept teritorii de către Ungaria, Bulgaria și URSS.

Acesta, stimați colegi, este modul în care istoria trăiește mereu alături de noi, amintindu-ne astăzi că avem datorii pentru zilele trecute.

Problema responsabilității statului față de cetățenii săi, care au respectat legile și care au făcut istorie, a fost o realitate dintre cele mai triste în 1944. În ședințele din septembrie ale Consiliului de Miniștri, Iuliu Maniu îi întreba despre soarta fraților din Basarabia pe colegii săi, cu care discuta despre condițiile de armistițiu, și parcă ne întreba și pe noi, cei de astăzi.

Iată ce spunea Iuliu Maniu, referindu-se la raporturile autorităților și cetățenilor români cu armata de ocupație de atunci: "Dacă vor începe a urmări, a închide și aresta pe românii de acolo care au votat în 1918 unirea Basarabiei cu noi, atunci cu ce conștiință primim acest lucru?... Noi nu putem protesta acum, fiindcă acum tratăm un armistițiu. Trebuie însă să se știe că sufletul nostru sângerează și, în al doilea rând, că avem conștiința vie că trebuie să ne îngrijim de frații noștri care sunt în afară și să vedem ce intențiuni au rușii cu frații noștri din Basarabia și Bucovina, fiindcă am fost colegi de Parlament cu Halipa, cu Pelivan, și nu ne vine bine să vedem că sunt aruncați în închisori sau loviți pentru ceea ce au făcut acum 25 de ani. Avem datoria în conștiința noastră să ținem socoteală de acești frați de sânge... Domnii aceștia mi se adresează mie. Acum fug, se ascund prin diferite sate, vin și-mi cer scut, sfat unde să se ascundă, unde să se așeze, ca să nu fie spânzurați. Și eu trebuie să dau răspuns și voi da".

Acestea sunt cuvintele lui Iuliu Maniu. Este de meditat la aceste cuvinte ale marelui om politic. Cred că noi suntem prea mult tentați să ignorăm faptul că o națiune trăiește nu doar prin persoane charismatice ori prin persoane care se cred îndreptățite - indiferent la ce și pentru ce merite anume -, ci prin soliditatea instituțiilor statului, prin buna lor funcționare și prin respectul pe care li-l arată cetățenii.

Maniu a vorbit despre responsabilitatea statului față de cetățenii săi, vorbind de fapt despre statul în care el credea - un stat care are instituțiile necesare pentru a fi responsabil. Că atunci, în 1944 și după aceea, istoria s-a scris altfel o știm cu toții. Dar credința în virtuțile statului național, arătată de Iuliu Maniu în împrejurări atât de tragice, trebuie să ne rămână și nouă astăzi. Altfel, ce rost ar mai avea să le amintim unora dintre colegii noștri de articolul prim al Constituției, dacă noi înșine, prin politica pe care o facem adesea, îl ignorăm și îl lăsăm deoparte?

Cred că în clipele solemne și în clipele obișnuite ale unei țări trebuie să ne gândim mai mult la istoria noastră din această perspectivă - a statului și a cetățenilor. Pentru că, dacă ne lăsăm cuprinși de sentimente, riscăm să nu găsim putere să ne gândim lucid la propria noastră istorie și la propriul nostru viitor.

Ce ar fi fost dacă o politică sentimentală, de pildă, ne implica în războiul care s-a purtat în 1992 în Transnistria? Sau mai putem gândi sentimental relația noastră cu Moldova după alegerile care au avut loc acolo acum câteva zile și după ce s-a pus că apărarea Moldovei va fi trecută trupelor Comunității Statelor Independente?

Cred că nu mai putem gândi istoria noastră din 1918 fără să avem în minte geopolitica de astăzi.

Este neîndoios că există o istorie paralelă a Moldovei și a Transilvaniei. Ambele s-au unit cu România în 1918 și au fost anexate samavolnic în 1940. La sfârșitul războiului, soarta lor a fost din nou pusă în cumpănă, iar astăzi, ei bine, astăzi, ele se găsesc la frontiera cu cele două mari arii de integrare între care se găsește România: Uniunea Europeană și Comunitatea Statelor Independente.

Dacă privim astfel propria noastră istorie, atunci ne dăm bine seama că amintirile anului 1918 și discuțiile care se poartă astăzi în legătură cu Transilvania și cu Basarabia nu înseamnă decât că noi înșine trebuie să întrebăm cu seriozitate și răspundere despre politica pe care o poate face și trebuie să o facă astăzi România, așa cum se găsește ea între două zone de integrare și de interes diferite.

Se pare că acesta este destinul nostru: fie să ne găsim între două imperii, și să trebuiască să luptăm împotriva lor pentru a ne regăsi unitatea națională; fie să ne găsim între două blocuri, și să trebuiască să ne păstrăm cât ne-a mai rămas din ființa națională; fie să ne găsim între două arii de integrare, între două lumi, și să trebuiască să ne întrebăm dacă avem o identitate națională.

Aș spune, în acest context, că ne aflăm în fața unei decizii copleșitoare prin implicațiile ei. Noi suntem încă marcați de amintirea anului 1918 și ne-am construit o întreagă identitate națională plecând de la întâmplările, faptele, oamenii și valorile acelui an.

Noi avem o identitate națională marcată de măreția Unirii. Și cum să nu fie așa, când ne gândim că actele de unire ale Basarabiei, ale Bucovinei - pe care prea adesea avem tendința s-o uităm, oscilând între Basarabia și Transilvania - și apoi actul de unire al Transilvaniei au înscris România Mare în procesul european care se desfășura tumultos la sfârșitul primului război care angajase întreaga lume.

Măreția și dinamismul istoriei de atunci ne-au făcut să trecem cu vederea că Moldova s-a proclamat, la 24 ianuarie 1918, stat idependent, și tocmai acest stat idependent s-a unit cu România. Când, mai anii trecuți, îi învinuiam pe guvernanți că nu au trecut la unirea cu Basarabia, uitam logica firească a istoriei, uitam că întâi trebuie să existe o Moldovă independentă și uitam faptul că, la fel ca și în 1918, impulsul spre unire nu vine numai dinspre România înspre ceilalți, ci este voința acelora de a se uni cu România. Dacă va fi această voință și cât va fi această voință.

În momentul în care România va fi o țară membru a Uniunii Europene și a NATO, Moldova nu va fi numai un al doilea stat românesc din Europa, ci o entitate caracterizată de tendința de unire cu România.

A gândi în acești termeni înseamnă a avea în vedere aceeași responsabilitate a statului față de sine însuși și față de cetățenii săi și a îmbina această responsabilitate cu o viziune nouă despre identitatea națională.

Știți foarte bine că România se termină la Ungheni, nu pentru că acolo este o frontieră stabilită pentru tratatul din 1947, ci pentru că acolo, la Ungheni, se schimbă ecartamentul căii ferate. Acolo se vede mai bine decât în orice carte de istorie ce au însemnat anii de comunism ori politica de mare putere. De asemenea, acolo se vede că linia de separație între sfere de interes și de putere nu a dispărut sub povara unui pod de flori.

De aceea, rememorarea evenimentelor din 27 martie 1918 înseamnă, astăzi, să ne întrebăm ce înseamnă unirea românilor. Trebuie să ne fie clar tuturora că, dacă idealul unirii poate rămâne în inimile noastre, acțiunea noastră politică trebuie să fie alta. De data aceasta, identitatea națională trebuie să ne fie modelată de o altfel de acțiune politică, bazată pe dorința de a ne integra într-o Europă instituțională și bazată pe respectul normelor și valorilor acestei Europe.

În 1918, Europa ne oferea principiul naționalităților și principiul dreptului la autodeterminare a popoarelor.

Domnul Petre Roman:

Domnule deputat, am obligația cu totul și cu totul neplăcută de a vă atrage atenția că ați depășit timpul.

Domnul Ovidiu Șincai:

Acum termin.

Domnul Petre Roman:

Vă mulțumesc.

Domnul Ovidiu Șincai:

Astăzi, Europa Actului de la Helsinki este concentrată asupra drepturilor politice și sociale ale omului. Astăzi trebuie să ne gândim cu toții că, dacă în 1918, statul român a trecut printr-o criză cumplită, astăzi noi avem o criză pe care nu știm să o gestionăm, pentru că nu știm să convenim asupra strategiei de care are nevoie România.

În momentul în care vom avea o asemenea strategie, rezultat al consensului forțelor politice, vom ști ce înseamnă pentru România de astăzi idealul unirii și vom ști și cum să îl realizăm, punându-l în acord nu numai cu amintirile despre anul 1918, ci și cu cerințele Europei de astăzi.

Astfel, stimați colegi, gândindu-ne la oamenii care au făcut istorie în 1918 și la istoria pe care ei au făcut-o și au trăit-o, cred că trebuie să ne gândim dacă noi înșine le suntem continuatori sau epigoni. Istoria, desigur, ne va consemna oricum, dar, în mod sigur, copiii și nepoții noștri nu vor aprecia epigonii.

De aceea, să nu-i dezamăgim!

Vă mulțumesc.

(Aplauze.)

Domnul Petre Roman:

Vă mulțumesc.

Din partea Grupului parlamentar al Partidului Democrat, domnul senator Cristian Dumitrescu.

Poftiți, domnule senator.

Domnul Cristian Dumitrescu:

Domnilor președinți,

Doamnelor și domnilor parlamentari,

Onorată asistență,

A vorbi la acest moment jubiliar despre sensurile adânci ale evenimentului de largă rezonanță de la 27 martie 1918, constituie fără îndoială un exercițiu care cu greu poate scăpa emoției, deoarece ne referim la un act istoric cu adânci semnificații pentru întreg neamul românesc.

Acel prag de primăvară aducea românilor consacrarea unei realități, a unei stări de fapt, ca și a unei stări de suflet. Basarabia, în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă pentru mai bine de un secol din trupul Moldovei, se unea cu România în baza unei necesare virtuți reparatorii a istoriei noastre. Tradițiile de neam, limbă și cultură își găseau în acest fel o consacrare firească.

Nu numai cronologic, dar în primul rând în planul demersurilor politice, 27 martie 1918 a premers momentului 1 decembrie al aceluiași an, când au primit conturul așteptat de secole aspirațiile românilor de pretutindeni prin Unirea cea mare.

Desigur, apelul la istorie își are învățămintele sale. Se cuvine, de aceea, să fie aduse acum în atenție câteva dintre datele și caracteristicile evenimentului de la 27 martie 1918.

Sfatul țării, organism al Basarabiei, democratic ales și reprezentativ în plan social și etnic, proclamase încă la 2 decembrie 1917, deci cu aproape patru luni înainte, independența Republicii Democratice Moldovenești Basarabia. În consecință, cu patria mamă avea în curând să se unească o republică deja independentă și nu o simplă provincie a Rusiei.

Facem astfel un necesar și dătător de încredere recurs la istorie, care, dacă nu poate fi interpretat ca un model pentru prezent, este cel puțin un semn al speranței, în sensul repetării unei istorii care a știut în cele mai înalte momente ale sale să fie dreaptă cu sufletul românilor.

Istoricul Ion I. Nistor, marele român și ilustru bucovinean, căruia Nicolae Iorga îi atribuise postura de cel mai riguros dintre slujitorii ideii naționale în acea parte a României noi, scria următoarele în presa vremii: "În ziua memorabilă de 27 martie 1918 s-a proclamat unirea Basarabiei cu țara mamă. Proclamarea aceasta constituie unul dintre cele mai mari, mai remarcabile și mai fericite evenimente din întreg trecutul nemului românesc. Ferice de noi, câți ne-am învrednicit a fi martori oculari la această mare și înălțătoare serbare națională".

Greu, dacă nu chiar imposibil de adăugat noi cuvinte la această declarație a marelui patriot român.

Au urmat opt decenii marcate de evenimente dintre cele mai contradictorii. Soarta pământurilor de peste Prut nu a fost nicidecum ușoară și liniară, ci a intrat, din nefericire, pe tabla de șah a intereselor politice ale marilor puteri, îndepărtându-se cu durere, dar niciodată cu resemnare de dreptul istoric și dreptul de neam pe care le decreta Sfatul țării în Proclamația din 27 martie 1918.

Nu vom putea uita. Deși ca buni români ortodocși ce suntem, vom ști ierta că Imperiul Sovietic a lovit îndoit România. O primă oară, ciopârțindu-i străbunele fruntarii, iar cea de-a doua oară, prin politica perfidă a epocii staliniste de mutare a populațiilor între granițele artificiale ale imperiului, cu care prilej milioane de români din Basarabia au fost surghiuniți în pustiul de gheață al Siberiei sau aiurea, aducându-se în loc vorbitori de limbă rusă, într-o deșartă încercare de dezrădăcinare a sufletului românesc din aceste meleaguri, politică ce, iată, și astăzi se impune să spunem, după decenii, încă își mai arată răul.

Acest sfârșit de secol găsește acum o Republică Moldova care și-a proclamat independența în 1991, imediat după colapsul fostei URSS.

România știe nu doar să învețe din istorie, dar să și trăiască în prezent. Recunoscând independența noii republici ex-sovietice, românii au optat fără echivoc pentru dezvoltarea unor raporturi de strânsă colaborare, prietenie și fraternitate cu Republica Moldova. Prin intense legături economice, ca și prin permanente punți de spirit, aceste raporturi evoluează, cu efecte reciproce dintre cele mai benefice.

Un popor, două state, o singură patrie - este o realitate pe care trebuie s-o înțelegem cât vremelnicia clipei în clepsidra timpului. Unitate într-o Europă unită, a bunăstării și prosperității este însă puntea de speranță.

Urmărim cu firesc interes evoluțiile din Republica Moldova, eforturile sale de punere în operă a priorităților pe care și le-a asumat în plan economic, social și cultural. Folosim și acest prilej pentru a-i asigura pe frații noștri de dincolo de Prut că le suntem mereu alături, la bine și la rău. Cu atât mai mult cu cât dragostea de frate înseamnă și îngrijorare, și responsabilitate, atunci când există semne de neliniște pentru speranța de democrație.

Partidul Democrat, în Declarația-apel de la Suceava din ianuarie 1996, cu privire la îndeplinirea idealurilor unității naționale a românilor într-o Europă unită, a vorbit despre credința nestrămutată a unității tuturor românilor, cu speranța că în modernitate vom putea păși împreună, dacă vom ști a valorifica prin înțelepciune și trudă oportunitățile pe care Europa modernă le oferă printr-un viitor de integrare tuturor celor care pot să gândească și să făptuiască democratic.

În această Declarație, Partidul Democrat cheamă forțele democratice din România, din toate ținuturile românești locuite de români, din toate statele cu interese situate în zona noastră geostrategică, să depună un efort susținut, pentru ca prin mijloacele politice adecvate, să permită repararea nedreptăților istorice suferite de români, asigurând cât mai grabnit reîntâlnirea lor și regăsirea unității lor naționale, în Europa unită.

În acest ceas aniversar, se cuvine să omagiem opera înaintașilor, a celor care au dat viață momentelor cruciale de la 27 martie și 1 decembrie 1918. Și poate că ar fi meritat să ne gândim, mai ales, nu cu nostalgie spre trecut, ci cu optimism spre viitor, trăind împreună noi, cei de o parte și cealaltă a Prutului, într-o Europa care-și construiește o nouă arhitectură a integrării, a democrației și prosperității.

Vă mulțumesc. (Aplauze)

Domnul Petre Roman:

Vă mulțumesc.

Din partea Grupului parlamentar al Partidului Național Liberal, domnul senator Dan Amedeo Lăzărescu.

Domnul Dan Amedeo Lăzărescu:

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Trup din trupul Moldovei lui Ștefan cel Mare, cu ținuturile ei mănoase de viteji, cu porturile ei întemeiate de genovezi după ce-a de a patra cruciadă, Basarabia a fost răpită Moldovei în anul blestemat 1812.

Rând pe rând, ținuturile ei au fost cotropite de Imperiul Otoman, începând cu Chilia și Cetatea Albă, de către sultanul Baiazid al II-lea în persoană, în anul 1484, apoi, cu Bugeacul dat tătarului Nogai, apoi cu Tighina devenită Bender sub sultanul Suleiman Magnificul, în sfârșit, cu Hotinul ocupat de sultanul Ahmed al III-lea, după înfrângerea lui Petru cel Mare.

În ziua în veci nefericită de 16 (28) mai 1812, pe când Napoleon își pregătea marea armată europeană ca să zdrobească testamentul lui Petru cel Mare, dragomanii fanarioți au pus la cale trădarea Imperiului Otoman și a țărilor pe care le stăpâneau Principatele Române, îndemnându-l pe sultanul Mahmud al II-lea și pe marele lui vizir să încheie tratatul scelerat de la București, prin care ceda Basarabia țarului Alexandru I și îngăduia să-și retragă sutele de mii de ostași din Țările Române, ca să i le opună lui Napoleon.

Pentru această trădare au căzut capetele dragomanului beizadea Dimitrie Moruzi și al fratelui lui fanariot, Moruzi.

La data aceea, când au ocupat rușii Basarabia, după atestatul unui călător englez, doctorul McMichael, venit de la Sankt Petersburg spre Constantinopol, prin Chișinău, nu se afla în Basarabia picior de rus și nici picior de ucrainean. Și astfel au mers lucrurile până la războiul mântuitor al Crimeei, când marele împărat al francezilor, Napoleon Le Grand, cum îi spune Philippe Seguin, Napoleon al III-lea, al cărui bust a sosit în Capitală și urmează în curând să fie înălțat ca prinos tardiv de recunoștință, a restituit Moldovei județele sale meridionale Kahul, Bolgrad și Izmail, județe pe care le-a luat înapoi țarul Alexandru al II-lea, ca să-i mulțumească principelui Carol și Armatei Române că l-au salvat să fie aruncat în Dunăre de către Osman Gazi, sub zidurile Plevnei.

Au trecut timpurile și testamentul lui Petru cel Mare a fost pentru a doua oară sfărâmat prin Tratatul de pace de la Brest-Litovsk.

În baza dreptului de secesiune, Basarabia s-a despărțit de imperiul țarului și la 27 martie 1918, stil vechi, Sfatul Țării din Chișinău a votat cu un entuziasm indescriptibil unirea cu România.

Era de față, și trebuie neapărat să menționez acest nume, un mare om politic uitat, Alexandru Marghiloman, șeful Partidului Conservator, pe care, din îndemnul lui Ionel Brătianu, regele Ferdinand îl adusese la putere.

Încheind Tratatul de pace de la București cu Puterile centrale, Marghiloman a salvat cele două instituții în jurul cărora s-a rotit până în 1947 destinul României moderne - dinastia și armata.

În 1924, când își sărbătorea 70 de ani, Marghiloman a spus aceste cuvinte celebre: "Închipuiți-vă, domnii mei, eu, trădătorul, aveam fericirea să iau de mână Basarabia și s-o duc la sânul patriei-mame".

A urmat Pactul scelerat Ribbentrop-Molotov și Basarabia, împreună cu sudul Bucovinei și cu Ținutul Herței ne-au fost smulse.

Generația mea, jertfită tot veacul acesta, a suferit acest cuplit traumatism, pe care l-a exprimat în stihuri un savant și un poet mort în exil, Nicolae Herescu: "Frunzuliță frunză neagră de cicoare/Răsărită-ntr-o noapte de-ntristare/Versul știe, versul știe neagră frunză/Peste dealuri, peste ape să pătrunză/Și pe urma versului va merge sabia/Pentru Basarabia, pentru Basarabia".

(Aplauze)

Sabia a mers mânuită de mareșalul-erou Ion Antonescu. (Aplauze) La îndemnul majestății sale Regele Mihai. (Aplauze în partea dreaptă a sălii)

Domnul Corneliu Vadim Tudor (din sală):

Care l-a omorât ..... Care l-a împușcat ....

Domnul Dan Amedeo Lăzărescu:

Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței au fost provizoriu recuperate.

A urmat pierderea războiului, punerea în vigoare până în ziua de astăzi a Pactului scelerat Ribbentrop-Molotov și peste un milion de români au fost deportați din Basarabia, din Bucovina și din Ținutul Herței spre ghețurile Siberiei. Dintre ei, aproape nici unul nu s-a mai întors. Basarabia a rămas văduvită de ce avea mai bun ca români.

Cu jalea în suflet se cuvine să ne închinăm înaintea jertfelor lor și să păstrăm aievea în suflet nezdruncinată nădejdea izbăvirii.

Vă mulțumesc. (Aplauze)

Domnul Petre Roman:

Vă mulțumim, domnule senator.

Din partea Grupului parlamentar al UDMR, domnul deputat Becsek Garda Dezideriu.

Domnul Becsek Garda Dezideriu Coloman:

Domnilor președinți,

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Acum 80 de ani s-a înfăptuit un important pas în realizarea unității statale românești.

La 27 martie 1918, Sfatul Țării, reprezentant al populației din Basarabia, a decis unirea acestui teritoriu cu România. Acest act a survenit după mai bine de un secol de desnaționalizare sălbatică, profesată de imperiul țarist, răstimp în care s-a încercat desființarea instituțiilor autohtone și înlocuirea lor cu altele rusești.

Anexarea Basarabiei de către Rusia în anul 1912 a însemnat și demararea procesului de rusificare forțată a populației românești, atât prin biserică, cât și prin școală. Astfel, între 1844 și 1856, arhiepiscopul Evinar Popov a înlocuit pe toți protopopii români cu preoți ruși sau cu renegați. În funcțiile de rector și profesor ai Seminarului Teologic, în funcțiile din cadrul aparatului guberniar și în aparatele ținuturilor bisericești, în funcțiile de membri ai consistoriului și chiar ca preoți ai parohiilor importante au fost promovați exclusiv ruși, sau, în cel mai bun caz, cunoscători ai limbii ruse.

Pentru a înnăbuși mișcările naționale ale moldovenilor, guvernul țarist a trimis în Basarabia o serie de specialiști în materie de desnaționalizare, dintre care cel mai nemilos a fost episcopul Pavel Lebedev. În timpul activității lui a luat amploare procesul de desființare a acelor parohii unde funcționau preoți care se opuneau desnaționalizării. În urma acestui adevărat măcel, 169 de preoți români au fost trecuți în funcția de ajutor de paroh, 144 - în categoria supernumeralilor, iar 32 dintre cei mai îndârjiți oponenți ai rusificării au fost înlăturați definitiv din funcție. La fel s-a procedat și cu diaconii, din rândul cărora au fost eliminați 285, sub acuzația de incapacitate sau lipsă de încredere.

Procesul de rusificare s-a resimțit și în cazul insituțiilor de învățământ. Astfel, până în anul 1917 nu s-a predat limba română în școlile din Basarabia. În acest an, însă, sub presiunea evenimentelor a luat naștere Asociația profesorilor în învățătorilor moldoveni din Basarabia și de dincolo de Nistru care, la Congresul învățătorilor din 10-13 aprilie 1917, a impus un caracter național școlilor și a decretat organizarea de cursuri de vară pentru însușirea limbii române de către învățători. La 17-18 aprilie, a avut loc Congresul cooperatorilor basarabeni, iar la 19-20 aprilie - Congresul preoților, ca între 21 și 24 mai, să se țină Congresul țăranilor. Aceste congrese relevau renașterea spiritului românesc în Basarabia.

Evenimentele ulterioare, care au dus în final la hotărârea Sfatului Țării, sunt bine cunoscute, despre ele vorbind și distinșii mei colegi de la această tribună, motiv pentru care eu nu le voi mai repeta.

Însă, nu pot să închei, fără a mă referi la importanța deosebită pe care Actul unirii o reprezintă pentru noi acum. Acest eveniment ne arată cu o deosebită claritate că nici un popor nu poate fi desnaționalizat.

Vă mulțumesc pentru atenție. (Aplauze)

Domnul Petre Roman:

Vă mulțumim, domnule deputat.

Din partea Grupului parlamentar PRM, domnul senator Corneliu Vadim Tudor. (Aplauze)

Domnul Corneliu Vadim Tudor:

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor,

Stimați compatrioți,

Partidul România Mare salută, cu ochii la drapelul tricolor și cu mâna pe Biblie, jubileul a 80 de ani de la măreața zi de 27 martie 1918.

Atunci, pe ruinele imperiului țarist, Sfatul Țării de la Chișinău a hotărât Unirea Basarabiei cu România. Astfel, se făcea dreptate după nu mai puțin de 106 ani de stăpânire a ohanei țariste asupra pământului basarabilor și mușatinilor.

La 16 mai 1812 se semnase, după 6 ani de război, Pacea ruso-turcă de la București.

Nefericitul eveniment a avut loc în casele unui spion dublu, armeanul Manuc Bei, situate la câțiva pași de cea mai veche clădire a Bucureștilor, Biserica lui Mircea Ciobanul, zidică la anul 1559 și nu departe de cel mai vechi vad comercial al Capitalei, Ulița Lipscanilor, atestată documentar încă de la anul 1580.

Nu-i așa că unele țări trufașe ale lumii nici măcar nu existau la acea oră?

Alianța franco-rusă din 1807 de la Tilsit avea să degenereze într-un război în 1812, așa după cum alianța germano-rusă din 1839 a eșuat și ea tot într-un război, în 1941.

Și în secolul trecut, și în secolul nostru, una dintre monedele de schimb a fost teritoriul dintre Prut și Nistru. Dar oamenii locului au rămas acolo nestrămutați, deși nu puțini au fost aceia deportați și de imperiul țarist, și de forma sa degenerată și mascată, imperiul sovietic.

Din sute de mii de case de români a șerpuit iarna fumul pe hornuri și ulicioarele răsunau de cântecele de stea și de plugușor ale copiilor de români, mamele își învățau pruncii că "limba noastră e-o comoară și-un șirag de piatră rară pe moșie revărsată". La gura sobei, care era televizorul acelor vremuri, se povesteau legendele lui Ștefan cel Mare și amintirile lui Ion Creangă. De Sfintele Paști, se răsturna brazda cerului de atâta dangăt de clopote, iar din ouăle încondeiate își lua zborul spre slava cerului dulcea pasăre a credinței noastre străbune și peste toate anotimpurile și peste toate așezările plutea duhul reavăn al conștiinței că noi suntem frați, că de la Râm ne tragem și că binele va triumfa odată și odată asupra răului.

Neîndoielnic, tocmai pentru că pătimirea i-a fost mai nedreaptă, de ajunseseră bieții români prizonieri ai ghețurilor prin Siberia, la Irkuțk, la Omsk și Vladivostok, Basarabia a fost acea provincie care a scuturat cea dintâi jugul de fier al Moscovei și la 1918, și la 1989.

Atunci, în primăvara anului de foc 1918, cataclismul vechii Europei ajunsese la apogeu. Intraseră în travaliul morții cele trei imperii care făcuseră atât de mult rău la sute și sute de milioane de oameni nevinovați: Imperiul rusesc, Imperiul austro-ungar și Imperiul turcesc. Aparent, totul părea pierdut pentru noi, românii. Frontul se prăbușise. Capitala țării intra, pentru nu mai puțin de 707 zile sub stăpânirea a 5 armate străine.

În această tornadă a patimilor, în care murea o lume și se năștea alta, a existat, totuși, un om, un singur om, neclintit, multiplicat în sute de mii de forme, aidoma grâului în care țăranul, în bijuteria numită "spațiul mioritic", vedea chipul lui Isus Hristos. Acest om simplu și curat la suflet, pe care îngâmfatele oștiri chezaro-crăiești nu dăduseră prea multe parale, dar care avea să uimască planeta prin iureșul devastator în care a strigat "Pe aici nu se trece!", a fost soldatul român. El, mucenicul acesta fără nume, fără avere, fără școală, el, călușarul morții și al învierii, primise mesaj pe fluviul milenar al memoriei colective, pe lanțul genetic al sângelui și din ceasloavele bisericilor, cum că este ultima strajă a Romei aici, la gurile Dunării, și că vrăjmașii vin să-l robească și să-l urgisească.

Pentru aceia care se întreabă cum de a fost posibil atunci, în 1918, să revină la patria-mamă și Basarabia, și Bucovina, și Transilvania, acesta e răspunsul: România a luptat cu un eroism de o măreție antică pentru drepturile sale sacre.

Astăzi, la 80 de ani de la săvârșirea acelui miracol divin, cuvine-se să-i omagiem în egală măsură și pe Alexandru Marghiloman, Constantin Stere, Ioan Slavici și Petre Carp, care militau pentru alianță cu Germania împotriva primejdiei pan-slaviste, și pe Ionel l.C.Brătianu, Nicu Filipescu, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Delavrancea, Nicolae Titulescu, Iuliu Maniu și mulți alții, care militau să fie liberată Transilvania și să luptăm alături de Antanta.

Partidul România Mare aduce, de asemenea, omagiul său profund mareșalului Antonescu, cel care, după catastrofa din anul 1940, a condus cruciada pentru recuperarea teritoriilor răpite din nou samavolnic de Rusia, care nu se mulțumise doar cu Basarabia, ci ocupase și Bucovina de Nord, chipurile, ca daune pentru stăpânirea românească de 22 de ani.

Păstrez acasă cu sfințenie, între documente autografe ale lui Vodă Brâncoveanu, Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, C.A. Rosetti, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Enescu, Liviu Rebreanu și icoana ferestruită de argint, care l-a însoțit pe mareșal în toată campania sa din Răsărit. De câte ori o privesc, mă gândesc la iubitul meu părinte, care a fost rănit grav de 6 schije în vara lui 1941 la Odesa, dar mă mai gândesc și la prea cinstitul și bravul oștean, care a fost mareșalul Antonescu.

Cei care l-au condamnat atunci, în 1946, nu-l lasă nici acum să-și doarmă somnul de veci.

Pentru prima oară, voi face public pentru poporul român actul de acuzare pronunțat la 17 mai 1946, prin care fostul conducător al statului era condamnat de 6 ori la pedeapsa cu moartea, de 2 ori la temniță grea pe viață, de 3 ori la temniță grea pe timp de 20 de ani, o dată la detenție riguroasă timp de 20 de ani și de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani. Ca și când o singură pedeapsă capitală n-ar fi fost de ajuns. Atâta ură satanică se dezlănțuise împotriva acelora care au îndrăznit să ridice ochii la Basarabia!

Același martiraj îl trăiește acum și un alt crucificat, pentru viața căruia ne rugăm cu toții - Ilie Ilașcu.

Acum, la 80 de ani de la Unirea cea mare și veșnică, roadele otrăvite ale stăpânirilor țaristă și bolșevică își arată adevăratul gust. Este vorba, în principal, de schimbarea brutală a raportului demografic. Proporția s-a observat cel mai exact cu prilejul alegerilor parlamentare desfășurate în Republica Moldova.

Noi, oricum, am scăpat destul de ieftin, având în vedere că în Ucraina, de pildă, trăiesc nu mai puțin de 20 de milioane de ruși.

Folosesc acest prilej pentru a-i dojeni amical pe acei politicieni și ziariști care s-au pripit să anunțe așa-zisa victorie a Partidului Comunist ca pe o calamitate istorică. În realitate, cu cele 30 de procente ale lor, comuniștii rusofoni n-au câștigat nici pe departe alegerile, cifra cu pricina reprezentând exclusiv ponderea rușilor, ucrainienilor, găgăuzilor, bulgarilor și cazacilor, care s-au pripășit pe pământ românesc.

Prin coaliția lor instantanee, realizată chiar aseară, cele trei forțe, cu vizibile înclinații pro-românești și unioniste, au reușit să mai dea o lecție Kremlinului și să-i izoleze pe nepoții gornistului Stalin. Este încă o dovadă că în vremuri de furtună, întreaga suflare românească își găsește aceeași cadență, același fluid tulburător.

Trebuie să recunoaștem, totuși, că pojghița e destul de subțire. Iată de ce astăzi, mai ales astăzi, din gura mea n-a ieșit și nu va ieși nici un cuvânt de ocară față de nimeni. E zi de sărbătoare și nu se cade ca noi, românii, să fim dezbinați tocmai la praznicul concordiei.

Atâta vreau să-i rog pe adversarii noștri politici, să analizeze cu tot discernământul că mișcarea naționalistă, care-i atât de bună și de necesară în Basarabia, e la fel de bună și necesară și în România. Pentru că noi, în primul rând, la ei ne gândim.

Altul este dușmanul nostru, iar evenimentele din Basarabia ne-au dat la vreme un semnal de alarmă. Dușmanul nostru e pericolul pierderii identității, e anarhia, e mizeria, e mafia de pe ambele maluri ale Prutului, care, toate la un loc, ar putea odată și odată să exaspereze pe frații nostru basarabeni și să-i azvârle în sfera de atracție a orologiului din Turnul Spaski.

Rog, din nou, reprezentanții corpului diplomatic acreditați la București, ca și pe emisarii unor înalte organisme, să transmită corect mesajul nostru: Basarabia și Bucovina sunt două lacrimi pe obrazul Europei, sunt teritorii românești, răpite prin Pactul dintre Hitler și Stalin. Nu există nici o națiune și nici o limbă moldovenească, ci un singur popor român.

Banda teroristă de la Tiraspol trebuie izolată de comunitatea internațională și risipită chiar de Federația rusă, iar înfometarea popoarelor din est de către oligarhia financiară mondială, ar putea deturna evoluția acestora de pe orbita lor normală.

Nu doresc să acuz pe nimeni, dar situația în România a devenit foarte grea și starea de spirit a populației este explozivă.

Nicolae Iorga avertiza asupra pericolului cleptocrației, sau al domniei pungașilor.

Acum, ce trebuie să facem noi în problema națională? Nu trebuie să ne grăbim cu tratatele cu Moldova și Rusia. În diplomație, graba și lipsa percepției corecte a realității, asociate cu unele presiuni externe, pot fi dezastruoase. Trebuie să fim precauți, demni și înțelepți. Avem exemplul Tratatului cu Ucraina, care n-a adus nici un fel de îmbunătățire românilor de acolo. Dimpotrivă, școlile sunt închise pe capete și patrioții români sunt vânați.

Indiferent ce guvern se va instala la Palatul Victoria, timp de câțiva ani de acum înainte, el are obligația morală să dea bani pentru forțele unioniste din Basarabia și Bucovina, să sprijine pe față, conform adevărului istoric, integrarea economică, culturală și științifică a României și a teritoriilor românești aflate temporar în afara hărții României Mari.

Dacă Austria compozitorului Frantz Lehar era "Țara surâsului", România este "țara reproșului". Toată lumea reproșează câte ceva la toată lumea.

E timpul să terminăm cu reproșurile, cu lupta fratricidă!

"Nu poți înțelege istoria unui popor decât cu harta așezării lui geografice sub ochi", scria marele geograf Simion Mehedinți, "cea mai valabilă formă de organizare rămâne statul-națiune". Le revine școlii, instituțiilor massmedia dar, în primul rând, părinților să crească generații de tineri iubitori de țară, în inima cărora să fie veșnic aprinse...

Domnul Petre Roman:

Am să vă rog, dacă doriți să încheiați. Vă mulțumesc.

Concluziile, domnule senator, dacă doriți să încheiați.

Vă mulțumesc.

Domnul Corneliu Vadim Tudor:

Am pierdut noțiunea timpului, vă rog să mă iertați.

Am câteva concluzii.

Am fi pe veci blestemați dacă din orgolii mărunte sau slăbiciune de caracter am risipi zestrea de idealuri și biruințe ale generațiilor de la 1918 și 1941 și, pentru că întregul an 1998 trebuie să fie un an jubiliar, iar această bucurie fără Transilvania nu poate fi întreagă, anunț că mâine, 27 martie, conducerea Partidului România Mare va participa la o mare adunare populară desfășurată la Târgu Mureș, ca nu care cumva să creadă unii că i-am lăsat să zburde de capul lor. România n-a fost, nu este și nu va fi niciodată un sat fără câini! Am încredere în steaua poporului român!

Doamne, apără, ferește și binecuvântează România Mare!

Vă mulțumesc. (Aplauze din partea Grupului parlamentar al PRM.)

Domnul Petre Roman:

Vă mulțumesc.

Din partea Grupul parlamentar al PUNR, domnul deputat Mihai Drecin.

Vă rog.

Domnul Mihai Drecin:

Domnule președinte al Senatului,

Domnule vicepreședinte al Camerei,

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

În lungul și dificilul drum al unirii românilor într-un singur stat modern liber și independent, anul 1918 ocupă pentru eternitate un loc aparte. În cifrele sale s-au contopit toți anii istoriei noastre de până atunci, cu faptele lor de muncă și cultură, răscoale și revoluții pentru dreptate socială, bătălii și războaie pentru apărarea indentitiții naționale, inițiative diplomatice, rod al eforturilor mulțimilor și elitelor deopotrivă. Împlinind un ideal politic pentru care au gândit și sângerat zeci, sute, mii de generații de români, devenind după al doilea război mondial un pisc de recucerit pentru noile generații postbelice - 1918 se impune ca un an aproape religios.

Acum 80 de ani, în condiții economice, politice și militare dramatice, națiunea noastră a avut tăria fizică și morală de a declanșa marșul unirii cu Patria Mamă - Regatul României - a proviniciei românești aflate sub jug străin.

Primul pas îl face "Țara lui Basarabă", cum numeau documentele medievale al secolului al XIV-lea Moldova dintre Prut și Nistru, Basarabia. Ruptă din trupul Moldovei la 1812, printr-un act samavolnic ruso-otoman, încadrată abuziv în hotarele Rusiei țariste, supusă unui dur proces de rusificare și exploatare economică, Basarabia continuă să simtă și trăiască românește. Meritul revine în exclusivitate masei de țărani, păturii intelectualilor de țară, preoți și învățători, care au clădit și apărat naționalitatea în fața indolenței unei nobilimi autohtone rusificate și a unei birocrații rusești agresive și primitive. Așa se explică ecoul imediat pe care Revoluția română de la 1848/1849, Unirea Principatelor, cucerirea Independenței de stat, proclamarea Regatului României, complexul de reforme moderne inițiat de București - îl au în societatea românilor basarabeni. Ideile și faptele gândite la București erau vehiculate și receptate atât prin noua elită politică și culturală românească, trecătoare de o parte și de alta a Prutului, cât și prin oamenii simpli, în special oierii români din sudul Transilvaniei care, prin tadiționalul păstorit transhumant, își pășteau turmele în sudul Basarabiei și chiar la mai la est, legând, tot mai puternic, "România liberă" de "România neliberă", după inspirata expresie a lui Nicolae Iorga.

"Convenția politică" semnată în august 1916 între România și Antanta, în preajma intrării țării noastre în războiul mondial, având în vedere apartenența Rusiei la Antantă, nu putea pevedea recunoașterea aspirației legitime a României de a se uni cu Basarabia. Se făceau trimiteri exacte doar la Transilvania și Bucovina.

Revoluția rusă din februarie, mai ales lovitura de stat bolșevică din octombrie 1917 nu numai că au dus la pulverizarea Rusiei țariste, veritabilă închisoare a popoarelor, ci au dat o șansă națiunilor din răsăritul Europei să-și refacă statele naționale sau să și le desăvărșească.

Noua situație geopolitică din estul european a fost promt valorificată de România și românii din Basarabia. De o Românie, trebuie să recunoaștem, aflată într-o situație politico-militară limită, teritorialicește redusă la Moldova dintre Carpați și Prut, complet înconjurată de inamici, constrânsă să încheie un armistițiu cu Puterile Centrale la Focșani (noiembrie/decembrie 1917) și o oneroasă pace la Buftea-București (IV/V1918), confruntată cu foamete și epidemii, obligată să apere frontul și să treacă la dezarmarea armatei ruse din țară, fosta aliată, molipsită de anarhia revoluționară.

Într-o situație realmente diperată, Unirea Basarbiei cu România la 27 martie 1918 reprezintă o veritabilă rază de speranță, de îmbărbătare pentru români, o probă elocventă a inteligenței oamenilor politici ai vremii, o mostră a răbdării, tenacității și spiritului de sacrificiu al poporului român. Sub președinția basarabeanului Ioan Inculeț, cu sprijinul ardeleanului Onisifor Ghibu, sub bagheta regelui Ferdinand I și a Brătienilor, cu ajutorul moral al generalului Henri Berthelot și al Franței, Basarabia românască se organizează politic acomodându-se vremurilor. De la etapa autonomiei politice în cadrul statului rus în toamna anului 1917, prin faza proclamării independenței Republicii Moldovenești în februarie 1918, Basarabia se unește cu România două luni mai târziu. Hotărârea este luată în manieră absolut democratică, prin decizia Sfatului Țării de la Chișinău, organism politic ales de toți locuitorii provinciei, indiferent de etnie. Majoritatea celor 138 de deputați votează Unirea, respectându-se principiul dreptului la autodeterminare al popoarelor lansat de președintele nord-american W.Wilson.

Navigând cu grijă și hotărâre printre furtunile militare și diplomatice ale utlimelor luni de război, Casa regală, Guvernul și Parlamentul României de la Iași, revigorate de succesul reîntregirii teritorial-naționale din Est, rămân în continuare pe principiile politicii angajate la 1916. Aceasta ne permite să reintrăm în război în noiembrie 1918, să pregătim Unirea Bucovinei și Transilvaniei împlinind tripticul unității naționale. Conferința de pace de la Paris a sancționat o realitate politică - România Mare - creație a unei generații de excepție, fericita testamentară a altor multora trecute în lumea umbrelor cu gândul nestrămutat la fapta de o clipă a lui Mihai Vodă Viteazul.

Doamnelor și domnilor colegi,

Recursul la istoria națională este întotdeauna necesar și binevenit în astfel de ocazii și nu numai. Astăzi face carieră un nou tip de internaționalism, orientat spre Vest, cu nimic mai bun, în esența lui, ca internaționalismul impus din Răsărit mai acum patruzeci-cincizeci de ani. Intelectuali rasați, institute și instituții întregi finanțate din abundență, se străduiesc să marginalizeze tot și pe toți cei ce cultivă spiritul național, patriotismul, ideea unității și integrității naționale, statul național. Partidul Unității Naționale Române este convins că această "modă" va dispărea mai repede sau mai târziu, ca orice "modă", reimpunându-se valorile naționale ca fundament trainic și serios în afirmarea fiecărui popor, chiar într-o Europă unită.

Din istoria trecută oamenii politici trebuie să extragă învățăminte, imbolduri, fapte care pot fi folosite astăzi pentru a reconstrui edificiul național, neuitând tradiția, acomodându-l vremurilor, spiritului european.

În acest context, PUNR, ca și alte partide din sistemul politic actual, acordă o mare importanță relațiilor României cu Republica Moldova.

Făcând un inventar amănunțit și responsabil al raporturilor româno-române din ultimii 8 ani, partidul nostru constată lipsa unei politici coerente a Bucureștilor față de Chișinău. Guvernanții de până în 1996, ca și de astăzi, au stat și stau mai mult cu fața spre Vest, marcați de grija de a primi note de bună purtare, de a li se confirma că s-au spălat de păcatele trecutului comunist, că sunt recunoscuți ca europeni autentici, că sunt acceptați să-și continue sau, în sfârșit, să-și înceapă cariera politică.

De ce nu ne întoarcem fața, cu statornicie, și spre Estul românesc și, mai departe, spre Estul rusesc? Basarabia are nevoie de Patria Mamă, România, în toate planurile vieții. Dacă am ratat momentul de mare avânt național din 1991, o posibilă reeditare a lui 27.III/9.IV.1918 nu se poate împlini decât prin integrarea economică, culturală și mentală a românilor dintre Prut și Nistru în structurile Patriei Mame. Aceasta cere timp dar și un plan bine pus la punct și, mai ales, transpus în practică în manieră "nemțească". Numai astfel, peste ani, cele două Românii vor putea copia modelul reunificării Germaniei, care se încadrează în preceptele europene ale momentului istoric. Pe de altă parte, noi considerăm că o deschidere a politicii externe românești spre Rusia, în manieră titulesciană, ar fi benefică economiei naționale, dar și unei apropieri de substanță, decisive față de societatea românească de la Est de Prut.

Observatorii fenomenului românsc din Basarabia se împart în pesimiști și optimiști incurabili. Pesimiștii scot în evidență tarele pe care regimul sovietic le-a lăsat moștenire românilor basarabeni, inoculate când dur, când cu perversitate timp de cinci decenii. Imaginea funcționarului, jandarmului și soldatului român interbelic, prezentați ca mostră de jefuitori și tirani - pe de o parte, sentimentul apartenenței la "marea și puternica " Uniunie Sovietică - pe de altă parte, nu se pot estompa de la o zi la alta. Trebuie timp pentru ca rescrierea istoriei, cu luminile și umbrele ei, experiența proprie să plămădească noua mentalitate. Totuși, argumentele optimiștilor ne par mai trainice și încurajatoare pentru viitor. În jur de 65% dintre elevii și studnții din Basarabia învață azi în limba română. Printre ei tot mai mulți ruși și alte etnii, convinși că numai astfel se vor putea integra în societatea de mâine din republică. În numai câțiva ani, firmele instituțiilor publice, ale întreprinderilor de stat și particulare au înlocuit grafia slavă cu cea românească. Ici colo mai găsești, la acest capitol, câte o sămânță din vechiul stoc. Ziarele românești din republică, alături de cele din România, sunt găsibile peste tot, și lucru foarte important, citite. În sfârșit, astăzi, pe străzile Chișinăului, poți vorbi slobod în limba română fără să te ferești și să suporți corecții verbale și fizice din partea unor cetățeni, ca și acum trei-patru ani. PUNR vede în toate aceste schimbări un mare pas înainte pe linia românizării și europenizării Basarabiei, proces firesc, neimpus din afară, pornit din niște străfunduri sufletești dintr-o tradiție reactivată de dorința de mai bine, demnitate națională, integare europeană.

Desigur mai există multe de făcut din ambele direcții, pentru ca legăturile româno-române să atingă acel arc voltaic care să ne retopească într-un tot.

Exemplul de ultimă oră al politicienilor români din Basarabia de a se uni în vederea impunerii unei politici naționale este un exemplu demn de luat și de partidele naționale din țara noastră. Frații noștri din Basarabia au dovedit că nu doresc, după exemplul Patriei Mame, în conducera trebuirilor interne să influențeze minoritățile, fie prin partide etnice, fie prin lideri cocoțați în fruntea unor partide neaoș românești.

Fie ca aniversarea de astăzi, propusă în 2 februarie a.c. de partidul nostru, să ne încălzească sufletele cu gândul la evenimentle istorice de acum 80 de ani și să ne potențeze eforturile pentru apropierea momentului reeditării lui 27.III/9.IV.1918.

Vă mulțumesc. (Aplauze)

Domnul Petre Roman:

Vă mulțumesc.

Din partea Grupul parlamentar al minorităților naționale, domnul deputat Varujan Pambuccian.

Domnul Varujan Pambuccian:

Domnule președinte,

Stimați colegi,

Ceea ce aniversăm astăzi este sfârșitul unui drum prin deșertul istoriei, nu de 40 de ani, ci de 300 de ani. Pentru că după 300 de ani de la Marea Unire, realizată de Mihai Viteazu, iată că poporul român a știut să găsească și momentul prielnic și calea pentru a fi din nou în hotarele sale firești. A știut nu să ajungă la pâmântul făgăduinței, ci să facă pământul făgăduinței acolo unde el trăia.

Momentul acesta a dovedit o înțelepciune remarcabilă, atât în ceea ce privește structurile instituționale din România și din Basarabia, cât și înțelepciunea și dârzenia remarcabilă a țăranului român, transformat în soldat român. Ceea ce s-a întâmplat atunci nu este doar o pagină de istorie, ceea ce s-a întâmplat atunci trebuie să fie în fiecare dintre noi în permanență. Pentru că un asemenea ideal transcede oricărui moment și oricărei conjuncturi. În acest moment, dincolo de Prut trăiesc români și nu moldoveni. Acești români care trăiesc dincolo de Prut au fost vremelnic despărțiți de patria mamă și lucrul acesta trebuie să ni-l spunem și noi și ei în permanență. Acești români care trăiesc dincolo de Prut și care au fost mult mai greu încercați decât noi trebuie să privească către noi ca la o speranță și eu cred că ceea ce este foarte important atât pentru fiecare român care trăiește în România, cât mai ales pentru clasa politică a României, pentru cei care ne alfăm în această sală este să le dovedim că au ce să spere. Că fiecare acțiune pe care o facem noi este un pas către un lucru pe care ni-l dorim împreună și noi și dânșii. Eu cred că noi putem face acest lucru, pentru că dacă acum România nu este poate țara puternică și prosperă pe care o visăm, eu cred că fiecare dintre noi are în străfundul inimii sale conștiința că România poate și trebuie să devină acea țară puternică și prosperă pe care o visează fiecare dintre noi.

Vă mulțumesc. (Aplauze)

Domnul Petre Roman:

Vă mulțumesc.

Din partea Grupul parlamentar al PSDR, domnul deputat Radu Gheciu.

Vă rog, domnule deputat.

Domnul Radu Gheciu:

Domnilor președinți,

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Evenimentul petrecut în urmă cu 80 de ani și pe care îl celebrăm astăzi a fost, pentru a cita expresiva definiție dată de bucovineanul Ion Nistor, "o restabilire a dreptății încălcate". Dar Basarabia istorică este un pământ cu destin tragic și dacă anul 1918 părea un început de eră, el s-a dovedit, dimpotrivă, a nu fi fost decât deschiderea unei scurte paranteze a timpului, închisă două decenii mai târziu. În 1940 și în 1945, forța a triumfat din nou asupra dreptății, iar în 1947 puterile învingătoare au consimțit politic ceea ce tancurile impuseseră pe câmpul de luptă. Treizeci de ani mai târziu, Actul final de la Helsinki pecetluia juridic în întreaga Europă frontiere statale cvazi imuabile.

Există însă și altfel de frontiere, pe care hărțile nu le evidențiază. Sunt cele ale spritualității, ale unității de etos, de limbă, de patrimoniu cultural și conștiință istorică. Această unitate, nici secolul de dominație țaristă, nici năprasnica decapitare de către Stalin a elitelor basarabene nu au putut-o distruge. Spațiul românității nu se definește, de altfel, numai prin dominanta sa culturală ci, o dată cu constituirea Republicii Moldova ca stat independent, și prin multiple, extrem de importante interese economice comune care, în dinamica de perspctivă a construcției europene, în particular sud-est europene, conferă relației dintre România și Republica Moldova un caracter special. Ea, această relație, trebuie să rămână întru totul privilegiată.

Pe de altă parte, acest spațiu al românității nu acoperă doar România și Republica Moldova, ci se regăsește în mai toate țările cu care ne învecinăm și cu care avem, din fericire, relații preietenști, după cum România găsește firesc să numere printre cetățenii ei fideli minoritari aparținând spațiilor spirituale ale acestor națiuni cu care ne învecinăm.

Condiția minoritarului - și folosesc acum cu intenție singularul care trimite la drepturi individuale și nu la cele colective - este una dintre cele mai sensibile chestiuni europene ale sfârșitului de secol. Avem dreptul să fim mândri de rezolvarea juridică exemplară pe care România democratică a dat-o acestei chestiuni, ca și de pacea interetnică din țara noastră, o realitate stabilă pe care incitările naționaliste nu reușesc să o tulbure. De aceea, avem dreptul să sperăm și să pretindem ca și românii minoritari din țările vecine, inclusiv cei aflați într-o anumită parte a Basarabiei istorice și în Bucovina, să se bucure de exact aceleași drepturi, recunoscute de reglementările internaționale și de tratatele bilaterale de care se bucură toți minoritarii în țara noastră.

Timpul prezent, doamnelor și domnilor, nu este, nu trebuie să fie unul al lamentărilor, al melancoliilor inutile și al speranțelor desprinse de realitate. Timpul prezent este, trebuie să fie, cel al unei noi construcții, adecvată unei realități noi. Timpul prezent este cel al demnității, dar și al realismului politic, al imaginației, al curajului și al solidarității. Este motivul pentru care noi, social-democrații români, credem că momentul istoric 1918 merită să fie celebrat în primul rând gândindu-ne la tot ceea ce avem de făcut împreună, cei din România și cei din Republica Moldova, fără a încerca nicidecum să ne desprindem de sentimentul patetic al atâtor legături evidente sau de taină, rostite și nerostite, pe care le pot sugera superbele versuri ale lui Alexe Mateevici:

"Limba noastră-i graiul pânii

Când de vânt se mișcă vara;

În vestirea ei bătrânii

Cu sudori sfințit-au țara."

Vă mulțumesc. (Aplauze)

Domnul Petre Roman:

Vă mulțumesc.

Din partea domnilor deputați și senatori independenți care nu fac parte dintr-un grup parlamentar, domnul senator Teodor Meleșcanu.

Domnul Teodor Viorel Meleșcanu:

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Plenul Parlamentului României aniversează astăzi momentul istoric al Unirii Basarabiei și Bucovinei cu patria mamă, este un moment solemn pe care îl cinstim cu tot respectul cuvenit unei mari sărbători a neamului românesc.

Se cuvine să ne aducem aminte aici de generația marilor oameni politici români care în momentele importante au știut să treacă peste deosebirile doctrinare sau ideologice, concentrându-se asupra intersului naționl și care în contextul dat au știut să folosească momentele optime ale istoriei pentru a duce România în granițele ei firești. Unirea Basarabiei și Bucovinei cu țara a permis realizarea idealurilor de unitate națională ale românilor, dându-le posiblitatea de a trăi în același spațiu politic, economic și cultural. Din nefericire, unitatea românilor nu a dăinuit în timp.

Schimbarea contextului internațional a dus la Pactul Ribbentrop-Molotov care a răpit din nou României teritorii istorice aruncându-i pe bucovineni și pe basarabeni sub dominația comunismului sovietic. Se spune adesea că astăzi referirea la acest tratat nu mai este de actualitate, că practic unul din principalii lui semnatari, Uniunea Sovietică, a dispărut ca stat. Desigur, nimeni nu pune la îndoială faptul că realitățile internaționale de astăzi s-au schimbat, că actualilor conducători politici nu li se pot imputa greșelile predecesorilor lor, dar noi credem că este datoria noastră să obținem cel puțin reparația morală pentru acest act, un act condamnabil sub toate aspectele, și politic și juridic, dar și moral, și mai ales ca prin aceasta să avem garanția că asemenea rapturi nu se vor mai întîmpla pe viitor.

Doamnelor și domnilor colegi,

Obișnuim să celebrăm aici, în Parlamentul României, diferite momente ale istoriei naționale. Pentru unii dintre noi, aceste sesiuni comune reprezintă mai degrabă prilejul unor discursuri, uitând însă că trebuie să facem efortul mai ales de a învăța din lecțiile trecutului. Noi credm că rostul unor asemenea aniversări nu este numai de a aduce aminte oamenilor despre ceea ce a fost România, ci mai ales de a le spune ceea ce va fi România prin acțiunea noastră, a celor trimiși aici să îi reprezentăm interesele în cadrul forului legiuitor. De aceea, credem că se cuvine astăzi să medităm împreună, în primul rând asupra relațiilor dintre România și Republica Moldova, astăzi o țară independentă.

Experiența anilor care au trecut de la prăbușirea sistemului comunist și a realităților geopolitice, bazate pe acest sistem, ar trebui să ne învețe un lucru important: cât este de ușor să compromiți o idee nobilă, cât de repede se poate ajunge la relații tensionate între frați, cât de puțin cântăresc cuvintele și mai ales cât de mult și de greu cântăresc faptele. Ne întrebăm adesea astăzi de ce Moldova este mai departe de România decât era în 1990. Poate că acest fapt se datorează și abordărilor oarecum simpliste pe care unii dintre noi le-am avut, dar aș spune și absenței unei strategii clare din partea noastră, a tuturor. Avem nevoie de o filozofie națională în raporturile noastre cu Republica Moldova, o filozofie care să întrunească sprijinul întregii clase politice românești. Această filozofie trebuie să pornească de la evaluarea lucidă a realităților de astăzi și, mai ales, să asigure continuitate și previzibilitate în politica noastră externă.

Noi, Partidul Alianța pentru România, credem că integrarea europeană reprezintă unul dintre cele mai bune vehicule pentru apropierea dintre cele două state românești. Trebuie să construim împreună un spațiu economic și cultural comun, un spațiu al cărui pilon de rezistență trebuie să fie interesele și valorile reciproc împărtășite, pentru că, domnilor, integrarea europeană înseamnă, în primul rând, și libera circulație a oamenilor și ideilor, dar și libera circulație a bunurilor și a capitalurilor într-un spațiu în care frontierele, așa cum spunea Nicolae Titulescu", se spiritualizează".

Împreună cu Moldova suverană va trebui să facem un exercițiu de preintegrare. Ne va fi mult mai ușor și va fi mult mai important pentru noi să ne alăturăm Europei ca un spațiu complementar din punct de vedere economic și cultural și vom avea astfel și premisele procesului de fraternitate și de fraternizare, pe care îl dorim atât de mult. De aceea, trebuie să acționăm ferm și aș spune într-o perspectivă stategică pentru dezvoltarea pe toate planurile a relațiilor cu Moldova, pornind de la două principii care nouă ni se par fundamentale: respectarea suveranității acestui stat și a instituțiilor sale, dar și luarea în considerare a unității de neam și de limbă dintre cele două state românești.

Trebuie, domnilor, să sprijinim ferm integrarea României în structurile economice și de securitate ale continentului și, în primul rând, în Uniunea Europeană. "Europa unită de la Atlantic și până la Urali", cum spunea generalul De Gaulle, este astăzi în opinia noastră și calea cea mai sigură pentu realizarea unității românilor.

Vă mulțumesc. (Aplauze)

Domnul Petre Roman:

Stimate colege,

Stimați colegi,

Vă mulțumim pentru participarea dumneavoastră la acest moment de aniversare cu răsunet adânc în mintea și inimile compatrioților noștri.

Cu aceasta, declar închisă ședința noastră solemnnă.

*

Ședința s-a încehiat la orele 12,53.

Adresse postale: Palatul Parlamentului, str.Izvor nr.2-4, sect.5, Bucarest, Roumanie lundi, 20 mai 2019, 1:51
Téléphone: +40213160300, +40214141111
E-mail: webmaster@cdep.ro