Plen
Sittings of the Chamber of Deputies of April 29, 1999
Abstract of the sittings
Full-text of the sittings

Parliamentary debates
Calendar
- Chamber of Deputies:
2020 2019 2018
2017 2016 2015
2014 2013 2012
2011 2010 2009
2008 2007 2006
2005 2004 2003
2002 2001 2000
1999 1998 1997
1996
Query debates
for legislature: 2016-present
2012-2016
2008-2012
2004-2008
2000-2004
1996-2000
1992-1996

Meetings broadcast

format Real Media
Last meetings
28-07-2020
27-07-2020
Video archive:2020 2019 2018
2017 2016 2015
2014 2013 2012
2011 2010 2009
2008 2007 2006
2005 2004 2003
You are here: Home page > Parliamentary Business > Debates > Calendar 1999 > 29-04-1999 Printable version

Sittings of the Chamber of Deputies of April 29, 1999

  1. Intervenții ale domnilor deputați:

 

Ședința a început la ora 8,55.

Lucrările au fost conduse de domnul Ion Diaconescu, președintele Camerei Deputaților, asistat de domnii Ioan Vida Simiti și Corneliu Ciontu, secretari.

 
 

Domnul Ion Diaconescu:

Declar deschisă ședința Camerei Deputaților cu o prezență foarte redusă, dar până când vom epuiza punctul de program privind declarațiile, probabil că prezența se va reglementa și vom anunța atunci prezența.

Pentru aceasta, trecem deci la primul punct din program care se referă la intervențiile deputaților. Nu s-a putut face acest punct în ședința de marți, care a fost rezervată lucrului în comisii.

 
Carmen Dumitriu - denunțarea practicii de negoț a actualei puteri cu F.M.I.;

De la Grupul parlamentar al PDSR, doamna Carmen Dumitriu.

 

Doamna Carmen Dumitriu:

Domnule președinte,

Stimați colegi,

Cu toate că ne aflăm în cel de-al treilea an de declin economic programat, actualul Guvern practică în planul politicilor economico-financiare duplicitatea și dezinformarea propovăduind succesul Acordului cu FMI. Este, într-adevăr, un succes semnarea de către Guvern a Acordului cu Fondul Monetar Internațional.

PDSR consideră că aceasta este mai degrabă fața nevăzută a succesului sau mai precis eșecul ascuns al victoriei. Numai după ce conținutul acestui acord va fi dat publicității se va putea susține în termeni reali eventualul său succes. Comportamentul actualei puteri a dovedit că acest acord cu FMI se situează dincolo de o politică transparentă și de răspundere a Cabinetului Vasile, îndelung mediatizată de reprezentanții săi. Observăm că pe ușa din dos a dialogului dintre Guvern și Parlament se semnează documente de care depinde soarta economică a României, care nu are dreptul să știe, ci doar să suporte. Să ne amintim de precedentul acord cu FMI, din timpul guvernării Ciorbea, ce a fost încheiat în aceleași condiții, iar consecințele s-au meterializat în actualul dezastru economic.

PDSR denunță aceste practici de negoț ale actualei Puteri, ce demonstrează pentru a nu știu câta oară aroganță și dispreț față de opinia publică și cetățeanul de râd. Este lesne de înțeles că secretizarea acestor informații derivă din consecințele unor înțelegeri ce conform uzanțelor vor însemna pentru populație șomaj, lichidări de întrerpinderi și implicit extinderea în continuare a sărăciei.

Cu ocazia prezentării Raportului bugetului de stat pe anul în curs, ministrul finanțelor a susținut posibilitatea unui derapaj total al programului economic, ce curpinde 3 mari vulnerabilități: veniturile din privatizare, cheltuielile cu dobânzile la datoria publică și externă și dinamica economică. Un asemenea trablou ne demonstrează că acceptarea unor condiții economice prost negociate vor transforma supraviețuirea în România într-un lux pe care nu mulți și-l vor mai putea permite. În acești termeni, PDSR își exprimă temerea că Acordul cu FMI astfel negociat va declanșa un nou val de proteste sociale incomensurabile ca efect. Considerăm că actuala Putere are obligația de a prezenta Parlamentului conținutul Acordului stand-by de împrumut cu FMI și a documentelor care au stat la baza elaborării acestuia: scrisoarea de intenție semnată de ministrul finanțelor și guvernatorul Băncii Naționale a României, Contractul de angajare a creditelor, Memorandumul de politici economice al Guvernului României și anexele acestuia.

Demonstrați, domnilor guvernanți, succesul acestor negocieri nedeclarate.

Vă mulțumesc.

 
 

Domnul Ion Diaconescu:

Vă mulțumesc.

 
Petre Naidin - critică a principiului liberal al dezvoltării economice Prin noi înșine;

Are cuvântul, în continuare, domnul Petre Naidin de la Grupul parlamentar al PDSR.

 

Domnul Petre Naidin:

Domnule președinte,

Stimați colegi,

Principiul istorico-liberal al dezvoltării economice "Prin noi înșine" (nu știu de ce confundat cu "pentru noi înșine") din 1996 cu celeritatea a redevenit simbolul mântuirii neamului.

Aplicându-le celor fericiți păcăliți terapia de șoc, slujbașii propovăduirii doctrinei liberale, fie "Manifestul economic", "Programul de relanasare a economiei" sau "Ordinea și cetățeanul", au restructurat minunea. Să recunoască la ședința Comitetului mixt parlamentar România - Uniunea Europeană ce au reușit: "după anul 2000, țara va fi săracă și lipsită de speranță", ceea ce nu era chiar o noutate!

Chiar la sinergia Cotrocenilor, din 7 aprilie, "Dezvoltarea soluțiilor propuse pentru depășirea situației actuale de criză din societatea românească", aceasta a fost tema, consensul a fost deplin, dar futil: liberalii noștri cer, nu știm cui, premise pentru reforma educațională și instituțională, iar partenerul cu celestitate mai crede ca în decembrie 1997: "Am vorbit cu Helmuth Kohl și pot să vă spun că în anul 2001 România va deveni membru NATO". S-a văzut!

Cu atât mai inefabilă este propunerea de sâmbătă, "O nouă politică bugetară", lansată la Congresul PNL, după ce Cicero ne-a învățat "Male parta, male dilabuntur". Deși este adevărat că n-a fost niciodată conceptul liberalilor, alegația "Ratele ridicate ale impozitelor sunt un obstacol pentru prosperitate și pentru creșterea venitului", maistrul Remeș și ai lui își propun o nouă filozofie a fiscalității, în decursul unui orizont de timp de 3 ani, astfel: în primul an, reducerea impozitului pe profit la o rată de 25% și respectiv pe venit cu 5%, în al doilea an - taxele indirecte să se alinieze pentru români la o rată unică de 10%, în al treilea an – să se mai purifice impozitul pe profit, până la nivelul de 15%.

Totul eclatant, dar inactual! Și colega noastră a dezvoltat ce înseamnă pentru noi semnarea Memorandumului cu FMI-ul. Și, dacă vreți, mai dau un exemplu: opunerea ministrului Remeș, atunci când s-au suspendat facilitățile la dezbaterile bugetului de stat. Iar ceea ce s-a promis șoferimii române este bine, chiar foarte bine, dar se va avea grijă să se ia înapoi.

Dacă te împrumuți, în numele statului, de la sistemul bancar cu pleașca dobânzii de 130%, în lei și valută de la populație, descurajând funcționalitatea creditului bancar, dacă ți-ai pus tichie de mărgăritar pentru mesajul umanist transmis Bancorex-ului, dar nu poți plăti salariile dascălilor, repara clădirile avariate în timpul cutremurului sau nu poți bloca creșterea cu 4% a ratei șomajului, așteptat numai din rândul funcționarilor, atunci suntem siguri că se va reuși! Se va reuși rușinea unui faliment, de care se tot ferește și președintele Constantinescu, în așteptarea sa constructivă a neînțelesului în dialogurile sale cu nenumărați șefi de state.

Iar sistemul fiscal liberal propus "că statul nu poate lua decât ceea ce cetățenii sunt dispuși și în mod rațional să-i dea", după ce și morții au plătit impozite, nu poate fi decât o diatribă fariseică. Din contră, impozitele se vor majora!

Vă mulțumesc.

 
 

Domnul Ion Diaconescu:

Vă mulțumesc.

 
Nicolae Popa - apel în sprijinul culturii;

În continuare, domnul Nicolae Popa, independent.

 

Domnul Nicolae Popa:

Domnule președinte,

Stimați colegi,

Cineva spunea: "Cultura este însuși omul". Omul cu bucuriile și tristețile sale, omul care se deschide deopotrivă în fața tăcerii și dumnezeirii. Această deschidere percepută de nașterea fiecăruia, indiferent de loc, timp sau spațiu geografic, poartă un singur nume: cultura. Pentru a susține acest cuvânt nu înseamnă decât a vă aminti esențialul. Ea este însăși seva care ne alimentează viața, ne-o tulbură și ne-o purifică, dar de care depinde însăși existența umană.

Iată de ce vin astăzi în fața dumneavoastră, stimați colegi, pentru a vă ruga să acordați atenția cuvenită aceste activități delicate, sensibile care este actul de cultură. Înțelegem greutățile financiare cu care se confruntă Ministerul Culturii în finanțarea unor festivaluri și concursuri internaționale, cum ar fi Concursul Internațional "George Enescu", Festivalul național al muzicii naționale românești, Festivalul național de poezie "Lucian Blaga", Tîrgul de carte de la Veneția, Festivalul Internațional de la Sibiu, etc. Pentru că, prezentând o scurtă radiografie a sumelor alocate prin bugetul de stat pe anul 1999, aceasta reprezintă doar 0,11% din PIB, în condițiile în care țări vecine nouă depășesc, de regulă, bugetul de 1% din PIB. Bunăoară, Croația alocă culturii l,l% din PIB, Ungaria alocă culturii 1% și Slovenia repartizează culturii aproape 4% din PIB. Ca să intrăm și noi în lumea bună a Europei, primul semnal semnificativ este de a sprijini cultura. Nu întâmplător, UNESCO, organism subordonat Organizației Națiunilor Unite, a emis o recomandare încă din 1981, unde se preciza ca în bugetele de stat să nu se aloce din PIB mai puțin de 1%.

Trebuie să înțelegem o dată pentru totdeauna că România a fost și este cunoscută îndeosebi prin cultură și sport. Pe fondul acestor lipsuri financiare, tot mai multe instituții de cultură și artă își restrâng activitatea sau chiar de multe ori și-o întrerup. Periodic apar mari nemulțumiri în rândul artiștilor, creatorilor de artă și altor categorii care își desfășoară activitatea în domeniul culturii. Salarizarea acestora este derizorie, mulți dintre ei abandonând activitatea, directori de teatru își dau demisia, la fel și artiștii intepreți, plecând fie în străinătate, fie își schimbă locul de muncă. Astfel se pierd valori culturale de neînlocuit, ajungându-se până la dispariția chiar și a identității noastre.

De aceea, Alianța pentru România va elabora o inițiativă legislativă privind sprijinirea, definirea locului în societate și îndeplinirea menirii creatorilor de artă și artiștilor interpreți, importanța respectării dreptului de autor și a drepturilor conexe. Indiscutabil că trebuie să avem obligația restaurării, conservării și punerii în valoare a monumentelor istorice. Efectele acestor acțiuni nu sunt numai de natură culturală, dar și de natură economică. Trebuie să sprijinim Ministerul Culturii pentru a declara zone de interes național parcurile naționale de cultură, care implică pe de o parte susținerea financiară, pentru restaurarea, conservarea și punerea lor în valoare, cum ar fi Complexul statuar de la Tg. Jiu și Complexul muzeistic Cetate din Alba Iulia.

De aceea, stimați colegi, vă adresez rugămintea ca, indiferent de culoarea politică, avem obligația morală, să sprijinim actul cultural, pentru că așa cum spunea cunoscutul scriitor francez Voltaire: "Cultura este efigia ornamentată a unui popor."

Vă mulțumesc.

 
Traian Rânja - despre realizări și nerealizări ale actualei Puteri și nevoia unui dialog continuu cu Opoziția;

Domnul Ion Diaconescu:

În continuare are cuvântul domnul Traian Rânja, PNȚCD.

 

Domnul Traian Rânja:

Domnule președinte,

Domnilor colegi,

Am traversat în ultimul timp o perioadă extrem de agitată, atât pe plan intern, cât și din perspectiva responsabilităților și aspirațiilor țării noastre în regiune și în Europa. Am ieșit deocamdată cu bine, însă greutățile nu au trecut. Am încheiat acordurile cu FMI și Banca Monidală, eliminând riscul intrării României în incapacitate de plată, însă presiunea asupra economiei naționale se menține la cote ridicate. Am făcut primii pași în restabilirea unui dialog între Guvern și sindicate, dar mai sunt destui pași de făcut până la restabilirea păcii sociale. Am adoptat o poziție principială, onestă și tranșantă în chestiunea Balcanilor, am obținut asigurări din partea Occidentului în ceea ce privește securitatea națională, însă conflictul din proximitatea teritoriului nostru continuă să ne aducă deservicii economice și să ne solicite vigilența militară. În fine, am obținut o reconfirmare a poziției noastre în procesul de integare euroatlantică, dar și aici ne aflăm doar la început de drum.

Nu pot fi contestate restanțele, am enumerat aici doar câteva dintre ele, nu cred însă că cineva de bună credință poate contesta faptul că lucrurile evoluează către normalitate. Din această perspectivă, regret atitudinea ambiguă a unor dintre colegii noștri din Opoziție. Nu este normal să se încerce specularea politică a unor conflicte sindicale, pentru că aceasta este o dovadă de cinism. Repet o afirmație pe care am mai făcut-o în trecut, pentru a testa buna credință a fostei majorități. Ajunge să ne amintim care a fost atitudinea PDSR și a Guvernului său față de sindicate, vorbesc față de cele veritabile, nu de cele galbene, curele de transmisie dintre partid-guvern-directori și muncitori. Nu este normal să afirm sus și tare importanța unui acord cu finanțatorii internaționali, dar să critici absolut toate ideile sale centrale și să te bați cu pumnul în piept că dacă ai fi fost tu la guvernare ai fi obținut toate avantajele de pe lume... Cine încearcă să acrediteze astfel de idei, dă dovadă de ignoranță, de lipsă de respect față de cultura economică a electoratului. Electoratul știe foarte bine de ce sunt necesare aceste acorduri și știe la fel de bine ce costuri implică ele. Nici una dintre guvernările trecute nu a reușit să ducă la bun sfârșit vreun astfel de acord. Și am toate motivele să cred că actualul cabinet va fi primul care va reuși să o facă.

În altă ordine de idei, ca o paranteză, colegii din PDSR ar trebui să-și amintească nu doar datoriile pe care domniile lor le-au contractat, ci și ineficiența crasă cu care au fost folosite aceste fonduri. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu au fost folosite finanțări considerabile din incapacitatea de a face progame, adică din incompetență menegerială. Așa că nu cred că avem de ce să primim lecții de la domniile lor în această privință.

În fine, încerc să înțeleg ce dorește Opoziția de stânga în domeniul politicii externe. Aici, ambiguitatea a atins cotele ridicolului. Ne amintim iarăși cât de frumos ajunseseră domniile lor să lege retorica integării europene și euroatlantice în anii 1995-1996. Acum, pe de o parte, sunt supărați că România nu a devenit încă membră a NATO și merg până într-acolo încât să ne facă pe noi responsabili de această întârziere, iar pe de altă parte, îi trimit bezele lui Miloșevici. Sunt de-a dreptul ofuscați că România se află în plutonul II, dacă nu III, în cursa pentru Uniunea Europeană, dar cât timp s-au aflat la guvernare nu au fost în stare nici măcar să consume fondurile PHARE, puse la dispoziția României, iar accesul legislativ comunitar era la cote minime. Despre reforma economică nici nu are rost să mai vorbim.

Poate că nu ar fi rău să coborâm cu toții pe pământ și să lăsăm la o parte demagogia. Noi am spus clar ce dorim și electoratul ne va judeca la momentul potrivit. Pentru scopurile noastre, ca și pentru realizările și neîmplinirile noastre, așteptăm și din partea fostei Puteri o linie clară, iar dacă ea va coincide fie și parțial cu a noastră, suntem deschiși dialogului, așa cum de altfel am și demonstrat-o.

Vă mulțumesc pentru atenție.

 
 

Domnul Ion Diaconescu:

Vă mulțumesc.

 
Nicolae Bud - exprimarea unor gânduri și sentimente legate de poziția României în contextul internațional actual;

În continuare, are cuvântul domnul Nicolae Bud din Grupul parlamentar al PUNR.

 

Domnul Nicolae Bud:

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor deputați,

Mă înscriu între cei care săptămâna trecută au votat împotriva solicitării de survol a teritoriului românesc de către avioanele NATO. A vorbit în mine atunci adeptul ideii că România își are locul în Uniunea Europeană și în cadrul Alianței Nord Atlantice. A vorbit și a prelevat în gestul meu convingerea că cererea ce ne-a fost adresată nouă susține elemente nedorite și repulsive. Zborul avioanelor NATO peste sate și orașe românești implică în acest caz măsuri și efecte devastatoare cu aplicație nu la o persoană vinovată de măsuri politice și militare de neacceptat, ci la o țară, la un popor întreg al cărui viitor și, ceea ce emoțional este poate și mai greu de suportat, al cărui trecut au fost scoase la mezat și împinsă la pierzanie.

Zice cine dorește orice, n-am să mă las convins că actelor de cruzime ale unui conducător, și ele măsurate exact și cu bună credință, pot fi luate ca punct de plecare pentru a călca cu buldozerul peste trupul unui popor, oricare ar fi el, pentru aceasta să omori fie și prin imprudență și a provoca răni adânci în trupul unei țări expusă de istorie la asemenea încercări. Îmi este limpede că România a ales în mod înțelept să-și aleagă ca vector al existenței modelul occidental. De aici pot decurge în mod firesc avantaje și strâmtorări. Noi am început-o pe dos, cu inconvenientele. Înainte de a dobândi credite trebuie să plătim dobânzi, asta nu scuză cu nimic pe cei care s-au grăbit, în numele nostru, să considere legitimă operațiile fără explicitare juridică și să ne convingă de pierderi colaterale ca fiind un fel de bonificație de inteligență și caritate.

Teama pe care eu unul o am, și anume să dai din neatenție un deget și abia astfel poți fi obligat să dai toată mâna, nu este doar a mea. Se lucrează cu noi "cu zăhărelul" și s-ar putea să ne dumirim că poate fi și mai rău. Guvernul, obișnuit cu ordonanțele de urgență, s-a grăbit să-și difuzeze propriul punct de sprijin pentru survolul avioanelor NATO înainte ca Parlamentul să apucăm a spune ce gândim.

Domnul președinte Emil Constantinescu nu și-a pus o secundă problema să răspundă cu privire la solicitarea făcută de Washington doar după ce consultă organele constituționale de decizie ale țării. Mă întreb și eu cu voce tare dacă acum câțiva ani ar fi cerut Casei Albe să ne dea clauza, ce i-ar fi răspuns la telefon președintele SUA. I-ar fi spus, bănuiesc, că el ne dorește binele, dar răspunsul trebuie așteptat de la Congres. L-am văzut cu toții într-o emisiune televizată pe domnul președinte Emil Constantinescu asigurându-ne în mod hotărât că va merge la Washington pentru a vorbi despre independența și suveranitatea României. Era discursul în replică la termenele numeroase și calificate exprimate public care consideră că prin astfel de cedări necondiționate și neînsoțite de garanții ar putea avea de suferit securitatea națională, suveranitatea țării.

Am aflat noi, cei de aici, odată cu noi întreaga lume că NATO are în vedere o reactivare a funestei doctrine brejneviste a suveranității limitate. Sigur, pe alte considerente. Sigur, alții sunt acum judecătorii, dar cu ce schimbă aceasta dramele legate de consecințe? Dacă președintele Havel, aflat între participanții de vază la Reuniunea de la Washington, și-o fi amintit sau nu de șocul teoriei lui Brejnev, probată plenar pe străzile "orașului de aur" în august 1968, este treaba lui de lider politic adulat de scriitori apreciați și de cetățean al unei țări invadate, care are încă în auz mersul șenilelor pe bulevardele orașului Praga. Pe mine unul mă înfioară gândul că atât cât îmi va fi dat să trăiesc va trebui să accept, ca cetățean trăitor într-o democrație adevărată, cum îmi place să cred, că va trebui să accept ideea că oricând poate intra cineva peste mine în toiul nopții, pentru a-mi face nechemat ordine în casă. Lumea se schimbă și trebuie să se schimbe. Dar ține ea cont și cât de repede reușim să ne schimbăm și noi?

România n-a fost nici de această dată invitată în camera de oaspeți cu drepturi depline a NATO. Ni s-a repetat refrenul cunoscut folosit pe vremuri la poșta redacției: deocamdată nu. Gustul amar al refuzului poate fi îndulcit doar cu constatarea că ușa nu ne-a fost închisă. Sper din tot sufletul că acest semieșec să nu capete în glasul nimănui accente de semisucces. Sper să ne ținem cumpătul să privim adevărul în față și să continuăm să credem în steaua noastră norocoasă. Oricând va veni ea. Să dea Cel de Sus să fie bine! Deocamdată cunoaștem că am început-o prost.

Vă mulțumesc.

 
 

Domnul Ion Diaconescu:

Vă mulțumesc.

 
Marton Arpad Francisc - sesizarea unor divergențe majoritate-minoritate;

Are cuvântul domnul Marton Arpad - UDMR.

 

Domnul Marton Arpad Francisc:

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor deputați,

Incredibil, dar adevărat. Președintele filialei covăsnene a PRM-ului, Gică Agrigoroaie, după o perioadă de relativă acalmie, în ceea ce privește declarațiile iresponsabile, revine în forță printr-o conferință de presă în care dă în stânga și în dreapta, în stilul inconfundabil al ziarului dătător de nume al partidului, afirmând printre altele că greșeala cea mare a conducerii sârbe a constat în faptul că n-a expulzat la timp în 48 de ore toată populația albaneză doritoare de autonomie. Toate acestea se întâmplă acum, când sub ochii noștri este în derulare una dintre cele mai mari tragedii umane pe care le-a cunoscut Europa. S-ar putea ca în acest demers al său să fi fost încurajat de soluția dată de procuratura de pe lângă Curtea de Apel Brașov, conform căreia faptul că anul trecut doar a promis tragerea în țeapă a conducătorilor UDMR, nu reprezintă un pericol social major pentru că nu a trecut la punerea în practică a acestor amenințări.

Probabil că aceeași procuratură, dacă ar fi sesizată din nou cu aceste afirmații și cu amenințările pe care se sugerează că la o eventuală ajungere la putere a partidului în cauză... "Toți maghiarii care nu se delimitează de UDMR vor avea aceeași soartă ca albanezii din Kosovo..." am citat din declarația domnului Agrigoroaie, ar da o soluție asemănătoare. Să așteptăm până vor avea puterea și să-i vedem dacă într-adevăr vor trece la expulzări, torturi, masacrări.

Permiteți-mi să vă pun întrebarea, deloc retorică. Oare, solicitărilor de drepturi trebuie să li se răspundă cu pumnul în gură și la propriu și la figurat? Oare, divergențele dintre majoritate și minoritate trebuie soluționate numai după ce au degenerat? Oare, trebuie să așteptăm ca tragediile, ca cele sus menționate, să se întâmple ca să acționăm împotriva acelora care ne spun clar că vor să le declanșeze?

 
 

Domnul Ion Diaconescu:

Nu.

 
Viorica Afrăsinei - reiterarea unei probleme de actualitate: raportul proprietar-chiriaș;

În continuare, are cuvântul doamna Afrăsinei Viorica - PDSR.

 

Doamna Viorica Afrăsinei:

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Motivat de expirarea termenului de prelungire a contractului de închiriere prevăzut în Legea nr.17/1994, dar mai ales nemulțumit de felul în care s-au finalizat dezbaterile în cadrul comisiei de specialitate la proiectul propus inițial, Guvernul promovează o Ordonanța de urgență, nr.40 din 8 aprilie 1999, prin care introduce arbitrariul într-o problemă atât de importantă pentru un segment din populația țării care, din diverse motive, a rămas cu statut de chiriaș. Este evident că cedând unor presiuni politice de grup și intereselor unor persoane, Guvernul a dorit prin prezenta ordonanță nu să asigure o prelungire a contractelor de închiriere, cât mai degrabă să reglementeze modalități diferite de raporturi între proprietari și chiriași și să creeze posibilități de propuneri a unor condiții contractuale impuse de noul proprietar, care să devină inacceptabile pentru chiriași. Ne întrebăm, așadar, care este protecția chiriașului clamată în titlul ordonanței.

Această ordonanță de urgență, nr.40, intrată în vigoare de la data de 8 aprilie 1999, prevede pe de o parte dreptul chiriașilor la reînnoirea contractelor, dar introduce totodată situații în care poate opera și refuzul proprietarului de a reînnoi acest contract.

Pe de altă parte, deși ordonanța își propune protecția tuturor categoriilor de chiriași, așa cum de altfel este și firesc și după cum se deduce din titlu, protecția se referă doar la unele categorii de chiriași, menționate în articolul 1, spre deosebire de Legea nr.17 /1994 care asigură prelungirea contractelor pentru 5 ani, indiferent de proprietar.

Măsurile prevăzute în Capitolul I al Ordonanței de urgență a Guvernului nr.40 vizează doar protecția chiriașilor din suprafețele locative deținute de stat și unitățile sale administrativ teritoriale, lăsându-i pe ceilalți chiriași, în mod nejustificat, în afara oricăror măsuri de protecție. Din această cauză, considerăm efectele ordonanței discriminatorii pentru o mare parte din cetățenii cu statut de chiriași. Ce fel de protecție este aceasta care susține prelungirea anumitor contracte și pe perioade nedefinite clar?

Astfel, această ordonanță de urgență a Guvernului nu face altceva decât să lase pe cei care au devenit sau devin chiriașii noilor proprietari la îndemâna și bunăvoința acestora de a le prelungi contractele pentru spațiul locuit cu până la 3 ani, exprimare care, în mod evident, va fi folosită în mod abuziv de proprietar în detrimentul chiriașului. Condițiile de închiriere a noilor contracte sunt imposibile pentru chiriași, proprietarilor permițându-le astfel legea să nu mai încheie contracte, iar chiriașii care nu pot accepta condițiile impuse de noul poprietar să rămână fără alternativă. Condiția minimă de a asigura chiriașului o locuință fără a se impune și asigurarea aceluiași confort va conduce în multe situații la scoaterea forțată a multor familii de chiriași din locuințele pe care le dețin cu chirie.

Totodată, prin Ordonanța de Urgență nr.40, Guvernul înțelege să realizeze o nouă cale de obținere a unor venituri prin mărirea nejustificată în cele mai multe cazuri, de 800 de ori a chiriei, motivat de raportul între salariul mediu net din 1999 față de 1989, neținând cont de fapt că în 1999 față de 1989, puterea de cumpărare este de 60%.

În timp ce Guvernul actual nu s-a dovedit capabil să asigure condițiile minime ale unui trai decent pentru nici o categorie socială, exceptând desigur pe aceia care fac parte din propria familie politică, în condițiile în care, prin "grija" Guvernului actual, salariile au înghețat iar prețurile au luat-o într-o direcție în care cetățeanul de rând nici măcar nu poate privi, în condițiile în care cei mai mulți dintre cetățeni care au rămas cu statut de chiriaș sunt pensionari sau oameni cu venituri foarte mici care nu au avut posibilitate să-și cumpere locuințele, iată că prin prevederile Ordonanței de Urgență nr.40, chiria lunară a unui apartament de 3 camere va depăși salariul minim pe economie și 70% din valoarea unei pensii medii. Ne punem, așadar, din nou întrebarea: ce fel de protecție a chiriașilor este aceasta? Trebuie să fii cel puțin cinic să definești titlul acestui act normativ ca lege a protecției chiriașilor, când în litera și spiritul ei se prevăd trei linii de atac asupra lor: limitarea duratei contractelor de închiriere; schimbul obligatoriu de locuință, indiferent de condițiile asigurate; majorarea chiriei de 800 de ori. Acestea sunt de fapt cele trei elemente de conținut ale legii care se ascund sub masca unei legi de protecție. Ne aflăm la sfârșit de mileniu în fața unor majore neajunsuri și grave nedreptăți sociale. Ne aflăm în fața unui Guvern pentru care valoarea umană este un discurs perimat, un Guvern dispus mai degrabă să slujească interese venite din afară, de oriunde, de aiurea.

Iată de ce PDSR atrage atenția asupra unor grave abuzuri împotriva chiriașilor care încep a se prefigura odată cu punerea în aplicare a Ordonanței de urgență nr.40/1999. Totodată, atragem atenția că promovarea și aplicarea acestei ordonanțe încalcă Constituția țării și alte două legi organice, Legea 112/1995 și Legea 114/1996, legi ce nu pot fi modificate structural printr-o ordonanță de urgență, de altfel, procedură ce a devenit un mod de lucru al actualului Guvern. Aceste considerente determina membrii Grupului parlamentar PDSR să propună și să susțină amendarea substanțială a Ordonanței de urgență nr.40/1999.

 
 

Domnul Ion Diaconescu:

Mulțumim.

 
Leonida Lari Iorga - cu neliniște și îngrijorare despre simțul nostru de autoconservare ca popor;

Are cuvântul în continuare doamna Leonida Lari, PRM.

 

Doamna Leonida Lari Iorga:

Domnule președinte,

Stimați colegi,

Trăim timpuri atât de dramatice încât toate ideile noastre despre cinste, onoare, prietenie ajung în realitate desuete pentru că deasupra capetelor noastre plutește îngerul morții. Independent de avaturile sufletului său, un om își poate îndeplini misiunea pe pământ. Independent de sufletele mari înglobate în el, și un popor și le poate îndeplini. Dar ce să te faci atunci când nu mai sunt la modă nici personalitățile și nici popoarele. Ce să te faci când la sfârșit de secol XX sunt mai de preț conglomeratele etnice și nu națiunile bine determinate în albiile lor. Îmi amintesc, în ultimul an de existență a URSS, când țările componente ale imperiului îi deranjau pe capii de la cârmă cu problemele naționale, Mihail Gorbaciov a declarat: "Noi trebuie să facem totul ca statul sovietic să fie aidoma celui american". La care frază i-am replicat: "Este imposibil, tovarășe Gorbaciov. În America au plecat oameni, familii, grupuri de oameni, dar n-au luat țările și popoarele lor cu dânșii. Țările și popoarele au rămas acasă în Asia, Europa, inclusiv URSS".

Nu a trecut mult de când s-a destrămat imperiul sovietic ce alesese SUA ca model de a ține în menghine popoarele, și iată că însăși SUA vor să realizeze acest model în Europa. Un fel de Statele Unite ale Europei. Imperiul sovietic ne-a lăsat amintiri cumplite, sate și orașe devastate în Basarabia și Bucovina, drumuri semănate cu oase până în Siberia, gropi comune pline de cadavre stropite cu var, milioane de destine schilodite. A fost un genocid pentru bietele popoare cotropite, mai cu seamă pentru cel român. Dar să ne întrebăm: ceea ce se întâmplă acum în Iugoslavia, bombardamentele NATO peste biserici, chiar și de Paște, peste case de locuit, peste școli, creșe, cimitire, ce nume are? Nu tot genocid se cheamă? Oare nu se va putea găsi o cale pașnică de aplanare a conflictului, pace fiind oricând mai dreaptă decât un război? Ce ar putea înțelege orice om cu mintea clară din aceste tragice evenimente, că cei cu mentalitățile unui conglomerat etnic nu concep ce ar însemna un neam, o țară? Ei bine, dar state din Europa înțeleg ce înseamnă un neam, o țară, și merg spre dezastru, pe calea suprimării fizice, nebănuind că săvârșesc o eroare în chiar detrimentul lor. Dar se urmărește fărâmițarea națiunilor pentru a fi mai lesne diriguite de o putere nefastă, totalitară.

Parlamentul României a aprobat survolul spațiului aerian de către NATO din cauza pericolului din Est și pentru păstrarea integrității teritoriale a României, sau cum spunea domnul senator, domnul Vadim Tudor, din două rele am ales-o pe cea mai puțin rea. Această aprobare însă nu a atenuat gustul amar al oportunismului, dezaprobarea tacită, neglăsuită a românilor față de o evidentă agresiune, numită gingaș constrângere. Partidul Romania Mare i-a ajutat după puterile sale pe sârbi. Uneori mă bate gândul că n-ar fi stricat ca și sârbii să-i fi ajutat pe luptătorii români din Transnistria. Mă rog, poate că n-au făcut-o din prudență față de rușii cu care se trag din aceleași rădăcini. Iată că au format recent și o alianță Rusia, Belarus, Serbia. Oricum o fi, sârbii n-ar trebui să fie supărați pe noi. Iar de la alianța slavă nou creată, românii nu au ce aștepta. Ne-au dovedit-o slavii 300 de ani de jug. De la Alianța Nord-Atlantică încă nu știm ce ne așteaptă. Stăm între două focuri și simțul nostru de autoconservare ca popor ne îndrumă spre cei pe care nu i-am încercat, atât că suntem contrariați în așteptările noastre, cunoscând că o civilizație avansată nu vine cu arme nimicitoare, nu se pretează la rolul de terorist internațional, nu admite forța întru ascultare, nu varsă sânge omenesc. Toate semnele acestei campanii distrugătoare sunt alarmante. Nu există compasiune pentru om, pentru valorile creștine și de artă, moartea sfidează viața, iar interesul de a domina, de a face ordine chiar cu prețul sângelui, e aproape diabolic. Ai senzația că am intrat deja în apocalipsă. O nouă ordine mondială a și început cu un război crunt cu ploi de foc din cer, asistăm neputincioși la desfășurarea acestui plan barbar de schimbare a lumii, care poate lua proporțiile unei catastrofe planetare. Ne întrebăm însă cu neliniște și îngrijorare unde, în ce schemă îi este rezervat vreun loc și țării noastre și poporului român sau poate molocul modern ne va zdrobi mărunt între fălcile sale? Pentru asemenea cazuri, Iisus Hristos ne învață: "Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu". Anume așa au procedat românii în aceste momente grele. Să ne ajute Cel de sus.

Mulțumesc.

 
 

Domnul Ion Diaconescu:

Mulțumim.

 
Ion Giurescu - despre percepția realistă a sindicatelor și opacitatea guvernanților;

Domnul Ion Giurescu, PDSR, în continuare.

 

Domnul Ion Giurescu:

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor,

În urmă cu mai bine de o lună, în 24 martie, atât în Capitală, cât și în multe și importante localități ale țării, s-au desfășurat mari demonstrații sindicale. Cele mai puternice cu care s-a confruntat actuala putere de la instalarea sa până în prezent. Ceea ce era posibil și probabil să se întâmple s-a întâmplat. Liderii marilor centrale sindicale au reușit să-și domine orgoliile, articulându-și forțele pentru impunerea unei platforme unice de revendicări și a unui program comun de luptă sindicală. Alături de cei care încă mai muncesc dar ale căror salarii nu le permit mai mult decât supraviețuirea la limita sărăciei, s-au încolonat și cei care după o viață de muncă și de privațiuni, sunt răsplătiți cu pensii de mizerie, cei pe care piața muncii nu-i mai poate absorbi, ca și unii dintre cei care nici măcar nu au apucat să muncească vreodată.

Forțele politice ale puterii se văd astfel constrânse să-și revizuiască optica după care, cu aroganță suficientă, considerau că la urma urmei poporul își are conducătorii pe care și-i merită. În realitate, după scurgerea a mai bine de jumătate din mandatul actualei puteri, poporul se arată tot mai imun la sloganurile demonetizate ale sacrificiilor conducătorilor, ai luminiței de la capătul tunelului, ale contractelor, de mult expirate, ba cu România, ba cu Bucureștiul, ale înțeleptului și aforisticului călugăr Vasile ș.a.m.d. Poporul este tot mai puțin dispus să tolereze incompetența și inconștiența, cinismul și imoralitatea unor conducători pe care, ce-i drept, i-au votat, investindu-i cu nemeritată încredere.

Sindicatele cer la unison transparență și responsabilizare a actului decizional, alocații bugetare conform legilor deja existente, accelerarea privatizării, corecția măsurilor fiscale aberante, soluționarea blocajului financiar în expansiune și, nu în ultimul rând, o strategie de dezvoltare durabilă a economiei naționale însoțită de măsuri de protecție socială reală. Greu de admis, însă și mai greu de demonstrat că în spatele acestor revendicări ar putea sta forțele politice potrivnice interesului național, așa cum din reflex forțele politice ale puterii, inclusiv primul-ministru, au încercat să susțină într-o primă etapă. Dimpotrivă, obiectivele enunțate reprezintă priorități economico-sociale care trebuie să fie ale oricărei guvernări responsabile. Numai că după cum s-a putut constata, pentru concretizarea lor, oamenii trebuie să iasă în stradă, să exercite presiuni sindicale și sociale asupra unui Executiv prea puțin dispus să asculte și cu atât mai puțin să dialogheze.

Din punctul nostru de vedere, platforma comună a celor patru confederații sindicale este nu numai legitimă, adecvată și realistă, dar ea poate constitui o bună bază de pornire pentru consultările politice și civice extinse și aplicate în spiritul unui parteneriat social autentic și constructiv. Am crezut pentru moment că aceasta a fost și percepția conducătorilor de azi din România , care au organizat în 7 aprilie la Cotroceni o reuniune care s-a dorit cât mai larg reprezentativă pentru spectrul politic și civic al societății noastre. Din păcate, însă, întâlnirea nu a fost, nu avea cum să fie, decât un dialog al surzilor, un prilej pentru mai toți participanții de a-și expune mai mult sau mai puțin apăsat și expresiv propriile idei, cu minime preocupări pentru stabilirea de raporturi, punți și conexiuni generatoare de soluții constructive și viabile.

Însăși modul în care inițiatorii și, totodată, gazdele reuniunii s-au autofelicitat pentru că au reușit convocarea într-un același spațiu al unor forțe atât de diferite politic și ideologic a fost pentru noi nu afirmarea unui succes real, ci mai curând recunoașterea implicită a faptului că dialogul social în România, dacă nu este în comă, în orice caz este într-o suferință cronică prelungită. Greu de crezut că se vor putea soluționa în 30 de zile problemele care s-au "copt la foc potrivit" timp de mai bine de doi ani și jumătate. Cu atât mai greu de crezut cu cât, iată, domnul ministru al justiției, persoana cea mai abilitată și direct implicată în definitivarea uneia dintre revendicările sindicale majore, Legea răspunderii ministeriale, și-a luat un respiro strategic de două săptămâni în străinătate.

Pentru a spune lucrurilor pe nume, trebuie afirmat că evenimentele recente, atât cele din interiorul cât și cele din exteriorul țării, conturează un tablou profund neliniștitor. Ultimul sondaj de opinie arată fără echivoc gradul foarte scăzut al suportabilității reformei în forma în care ea este percepută de români. Peste o treime din populație nu mai acceptă sacrificiile acum, 10% mai au toleranță pentru trei luni, 11% pentru cel mult 6 luni. Deci, termenul scadent acordat de majoritatea societății este de maximum 6 luni, ceea ce este un semnal extrem de concludent pentru prestația actualei echipe a puterii care nu a reușit să facă din reformă, în ochii românilor, decât o sursă de mizerie și amenințare. Trebuie adăugate la toate acestea lipsa de transparență a acordurilor semnate cu FMI și Banca Mondială, care în buna tradiție inaugurată în iarna 1996-1997, va însemna pentru populație înghețarea salariilor, o nouă cădere economică, șomaj crescut, posibilități tot mai iluzorii de redresare a economiei, pe scurt, prăbușirea continuă a unui nivel de trai care oricum sfida limitele suportabilului. Pierderile suplimentare generate economiei românești de războiul din Iugoslavia, de, probabil, embargoul petrolier ce se va institui, agravează declinul dinainte prognozat în condițiile unor discutabile mini despăgubiri sau mini planuri Marshall deocamdată în fază de proiect dar care ni se prezintă demagogic drept șanse reale de relansare. Oricât de mare le-ar fi îngrijorarea celor de la putere, îngrijorare justificată după datele concordante ale mai multor sondaje recente de imagine și șansă electorală, oricât de motivate le-ar fi agitația febrilă care i-a cuprins în perspectiva părăsirii prim-planului politic, fără glorie și aplauze, nimic nu legitimează, din punctul nostru de vedere, abdicarea de la rigorile minimale asupra unui mandat asumat cu doi ani și jumătate în urmă. Cu atât mai mult cu cât România evoluează acum, către îngemănarea mileniilor, nu doar împovărată de propria sa criză, pe cât de prelungită pe atât de epuizantă, dar și pe o scenă internațională instabilă care își redefinește coordonatele.

 
 

Domnul Ion Diaconescu:

Mulțumim.

 
Petre Țurlea - denunțarea unor regretabile acte de vandalism cu tentă etnică;

În continuare, are cuvântul domnul Petre Țurlea, PUNR.

 

Domnul Petre Țurlea:

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor,

După cum vă aduceți domniile voastre aminte, la această tribună, săptămâna trecută, joi, președintele UDMR-ului, domnul Marko Belo a spus următoarele: "Săptămânile viitoare vor fi provocate în România conflicte interetnice". În noaptea următoare chiar pe 23 aprilie, prezicerea domnului Marko Belo s-a adeverit. Niște sălbatici unguri, membri ai UDMR, au spart cu bolovani geamurile sediului PUNR din Sfântu Gheorghe, sediu care adăpostește și biroul meu parlamentar, deci, o instituție a Parlamentului României. Am anunțat poliția imediat care a instituit pază permanentă. Neștiind acest lucru, a doua noapte, pe 24 aprilie, autorii au revenit la locul faptei și-au dat din nou cu bolovani și cu pumnii în ușile și în geamurile biroului parlamentar. Unul dintre ei s-a și rănit cu cioburi. Polițiștii au intervenit și după o rezistență furioasă, sălbaticii au fost arestați. Ei sunt Albert Endre Arpad, 24 de ani, din Târgu Secuiesc, strada Libertății nr.4 și Sichet Lebente Eno de 25 de ani din Târgu Secuiesc, aceeași stradă a Libertății nr.24 însă. Amândoi sunt de origine etnică maghiară, membri ai UDMR. Amândoi sunt din afara Municipiului Sfântu Gheorghe, unde este sediul atacat. Așadar, au fost îndrumați către obiectivul vizat.

Îl întreb pe domnul Marko Belo când vor trece membrii UDMR de la spargerea geamurilor cu bolovani și cu pumnii la agresarea directă a reprezentanților românilor din Harghita și Covasna. Îl anunț pe domnul Marko Bela că nu ne temem de sălbăticiile celor pe care-i manevrează.

Și încă un fapt al fasciștilor udemeriști. Duminică noaptea, deci a treia noapte, a fost profanat ansamblul statuar al lui Mihai Viteazu din Sfântu Gheorghe pe care-l știți probabil, este cel mai frumos ansamblu al lui Mihai Viteazu din toată țara. Un grup de maghiari au aruncat cu bolovani în monument, apoi au smuls sabia din bronz a unuia dintre soldații lui Mihai. Câțiva români care au asistat la scena respectivă au reușit să recupereze sabia și au predat-o prefecturii. Este în curs o anchetă.

Comparați, doamnelor și domnilor, aceste vandalisme udemeriste cu acuzațiile de acum câteva minute ale domnului Marton Arpad, colegul nostru, la adresa șefului PRM din Sfântu Gheorghe, care a ținut o conferință de presă viforoasă. Deci, unii români vorbesc indignați de ceea ce li se întâmplă lor acolo, iar unii maghiari distrug sedii de partid, birouri parlamentare și statui ca niște adevărați vandali. Comparați cele două ipostaze.

Doamnelor și domnilor,

Încă odată s-a dovedit faptul că liderii UDMR sunt cei care instigă permanent pe cetățenii români de naționalitate maghiară pentru crearea în România a unei atmosfere de tip Kosovo. Este expresia liderilor UDMR. Entuziasmul cu care acest partid a primit intervenția NATO în Iugoslavia se datorează dorinței de a se crea un precedent istoric pentru a putea pune apoi problema Transilvaniei. Să fie convinși acești lideri fasciști ai UDMR că vor plăti pentru toate fărădelegile lor, pentru toate îndemnurile la ură împotriva românilor, pentru toate acțiunile de subminare a statului național unitar român. Chiar dacă actuala putere nu vrea să-i pedepsească, va veni vremea când acești oameni vor fi pedepsiți.

Mulțumesc.

 
Mihai Hlinschi - exprimarea speranțelor în rezolvarea înțeleaptă a conflictului iugoslav;

Domnul Ion Diaconescu:

Are cuvântul în continuare domnul Mihai Hlinschi, PDSR.

 

Domnul Mihai Hlinschi:

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor deputați,

Pe măsură ce se scurg zilele după atacarea Iugoslaviei, devine tot mai evidentă eroarea comisă de NATO că prin război se poate rezolva conflictul din Kosovo. Până la urmă acest conflict se va rezolva, dar cu ce preț? Acest preț numai până acum se ridică la mii de morți și răniți din rândul civililor, bătrâni, femei, copii, inclusiv din rândul refugiaților albanezi. Sute de mii de refugiați trăiesc tragedia părăsirii localităților unde s-au născut și au crescut, înfruntând bolile, lipsurile și necunoscutul. Se produc imense pierderi materiale, de ordinul a mai multor miliarde de dolari, poporului sârb și vecinilor acestuia. Până acum, numai România a pierdut aproximativ 1 miliard de dolari care ne adâncește și mai mult sărăcia și ne îndepărtează tot mai tare de orizonturile economice, politice și morale, știut fiind că democrația fără prosperitate economică nu există. Pe deasupra, în urma permisiunii de acces în întreg spațiul aerian al României pentru aviația de război NATO, Iugoslavia ne-a declarat țară agresoare. Și astfel ne putem face din poporul sârb un inamic la granițele noastre. În disperare de cauză, Iugoslavia a solicitat aderarea la Uniunea Rusia-Belarus și iată cum dintr-un critic al politicii expansioniste ruso-sovietice, sârbii pot deveni aliații rușilor, ceea ce constituie un pericol potențial nu pentru America și NATO, ci pentru România, insulă latină în această mare slavă.

Până acum din toate acțiunile la care am participat la solicitarea NATO, direct sau indirect, noi ne-am ales doar cu pierderi și uneori cu promisiuni prin vorbe, care nu au fost materializate prin vorbe, care nu obligă la acțiuni concrete, ceea ce ne face să fim mai reținuți în aprecierea promisiunilor. Și, totuși, experiența istorică ne arată că nu avem alternativă la aderarea la NATO și structurile euro-atlantice. Dorim cu ardoare să pătrundem în aceste organisme, mai ales acum după încercarea de creare a Uniunii Rusia-Belarus-Iugoslavia. Asta însă nu trebuie să ne orbească și să nu vedem eroarea acolo unde ea există, de încălcare a dreptului internațional și a Cartei Națiunilor Unite și, mai ales, să nu îngenunchem în fața acestei erori. Acum se impune intensificarea eforturilor de încheiere grabnică a acestui conflict prin soluții politice. Mi se pare rezonabilă propunerea sârbilor de a accepta prezența în Kosovo a unor observatori civili din țări care nu participă la război, sub auspiciile ONU. La negocieri, fiecare parte trebuie să cedeze câte ceva. NATO nu vrea să cedeze nimic, ceea ce înseamnă dictat și nu negociere.

Cu speranța că întâlnirea de la Washington va aduce mai multă înțelepciune la mai marii lumii, salut promisiunile președintelui Clinton privind planul de dezvoltare economică a Balcanilor, deci, pentru prosperitate în această regiune, după cum salut nominalizarea pe primul loc al României de a fi invitată să adere la NATO împreună cu Slovenia până cel târziu în anul 2002.

Vă mulțumesc.

 
Lazăr Lădariu - amară consemnare a agresiunii împotriva ziariștilor iugoslavi;

Domnul Ion Diaconescu:

În continuare, are cuvântul domnul Lazăr Lădariu, PUNR.

 

Domnul Lazăr Lădariu:

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor deputați,

Învățând lecția Walter Lipman, conform căreia gazetăria nu e o meserie pentru fricoși, mânat de gestul colegial al sincerității și prețuirii reciproce, al obiectivității și solidarității, de la înalta tribună a Parlamentului României am pledat pentru apărarea colegilor ajunși la necaz, considerând că orice tentativă de îngrădire a accesului la informație, indiferent sub ce formă, a libertății de opinie este o dovadă clară de limitare a drepturilor omului stabilite printr-o cartă fundamentală. Ca gazetar implicat cu întreaga responsabilitate, cu toate riscurile asumate în viața cetății, îndreptățit și de cei 37 de ani dăruiți slujirii adevărului, consider că e de datoria mea să mă alătur Federației Internaționale a Ziariștilor, să protestez împotriva barbariei bombardării, cu toate asigurările scrise că NATO nu va produce victime în rândul ziariștilor, a cartierului general al Radioteleviziunii publice sârbe și a celui mai mare emițător din Belgrad. Prin lovirea turnului de transmisie și raderea celor două etaje superioare ale clădirii, cei care fac mare caz azi tocmai de libertatea presei și de valorile fundamentale ale democrației, dar vorbesc de suveranitatea limitată, au aplicat cea mai cumplită formă de cenzură. Nu știu dacă cumva mai marii lumii și ai clipei au avut curajul să privească imaginea de la fața locului în urma bombardamentului asupra Radioteleviziunii iugoslave în noaptea de joi spre vineri. Iar dacă au făcut-o cumva și nu au schimbat imediat canalul cu aceeași indiferență cu care este strivită o insectă, ce au simțit? Și ce au spus în sinea lor văzându-i pe colegii noștri scoși de sub dărâmături morți, studiouri făcute praf, urmărind declarațiile celor aflați acolo, aproape de clipa morții, salvările aflate într-un dute-vino, sirenele urlând, lupta echipelor de prim-ajutor cu molozuri și cu blocurile de ciment, flăcările, țipetele răniților, casetele și benzile ajunse prin copacii din jur? Au simțit adepții doctrinei Brejnev, ei care vor să stăpânească azi lumea indiferent de mijloace, ce înseamnă groaza, durerea, disperarea? Dar revolta celor loviți? Dar blestemul lor? Stranie coincidență, în timp ce prin fața ochilor noștri se derulau imagini terifiante, de coșmar, la Washington, soldați reprezentând fiecare țară, spre încântarea celor care au pus la cale această execuție nemiloasă a unei țări, defilau cu steagurile națiunilor unite ale NATO într-o alternanță cu vasele de război, cu portavioanele și avioanele purtătoare și aducătoare de moarte. O singură întrebare adresăm celor inconștienți și iresponsabili, distanți de suferința umană reală: s-au rugat lui Dumnezeu să-i ierte pentru că au aprobat zborul, bombardarea și uciderea colegilor noștri ziariști? Unde, într-o lume civilizată și tolerantă, s-a mai pomenit așa ceva? Nici la bombardarea Bagdadului nu s-a întâmplat așa ceva. Pe atunci CNN transmitea fără griji, sub lovituri aeriene. Astfel, a fost posibilă alături de crimă și agresiune, izolarea omului de informația necesară, de un drept prevăzut în legislația internațională. Așadar, după pierderile de vieți omenești, după distrugerea unei țări, a venit și rândul ziariștilor. Criminalii și-au mai încărcat încă o dată sufletul cu un păcat. Dumnezeu să-i ierte! Sârbii, cu siguranță, nu-i vor uita și nici ierta.

Vă mulțumesc.

 
Petru Bejinariu - intervenție cu titlul Ordonanțele compromit activitatea Parlamentului României;

Domnul Ion Diaconescu:

Are cuvântul în continuare domnul Petru Bejinariu, PDSR.

 

Domnul Petru Bejinariu:

Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor deputați,

Eu sunt bucuros că îmi vine rândul să prezint această intervenție într-o ședință plenară a Camerei Deputaților prezidată de domnul președinte Ion Diaconescu, pentru că eu am intitulat această declarație "Ordonanțele compromit activitatea Parlamentului României". În noiembrie 1996, în structuri, instituții și climat democratic deja create de guvernarea PDSR, electoratul din România a venit la urne cu nădejdi clădite pe tot felul de promisiuni, că va alege partide și oameni care să împlinească o politică în folosul său prin legi, norme și reguli democratice. Același electorat, la numai doi ani și jumătate, este profund dezamăgit, iar unele segmente ale populației sunt în sau peste pragul disperării și în primul rând tineretul fără lucru și pensionarii. Una din numeroasele dezamăgiri este activitatea Parlamentului țării, instituție democratică fundamentală a României cu o imagine în continuă cădere. Cauze sunt mai multe. Una din ele este grava răsturnare de roluri, valori și meniri în sistemul nostru democratic printr-o politică greșită. Executivul a devenit Legislativ. Aplicarea legilor nu o mai face nimeni. Iar Parlamentul ratifică acorduri și adoptă în regim de urgență ordonanțe de urgență, cu nedemna ignorare a Opoziției.

Supunem guvernaților și opiniei publice că în 4 ani Guvernul Văcăroiu a dat doar 17 ordonanțe. sub puterea ordonanțelor de urgență, deci ocolind sau ignorând Parlamentul țării, au fost puse sectoare economice importante, administrația publică locală, sistemul de învățământ, activitatea de cercetare, inovare, dezvoltare ș.a., iar unele interese politice capătă și formă de hotărâri de Guvern, așa cum a fost cazul înființării universității maghiare de stat Petofi-Schiller, constituirea unor organisme de interes particular pe banii statului, privatizări peste noapte sau dubioase transferuri de bunuri.

În structura ordinii de zi a Camerei Deputaților din săptămâna aceasta, bunăoară, din cel 76 de legi în stadiu de dezbatere, cu aviz de adoptare, 46 sunt ordonanțe. Așadar, Guvernul României nu a obosit până azi în "hărnicia" sa de a da ordonanțe cu sutele. în anul 1999, până acum, deja, sunt 50. Această "hărnicie" dăunătoare a făcut ca în legislația românească să apară, pe lângă vraful de ordonanțe, ordonanțe de urgență și, mai nou, ordonanțe de urgență pentru modificarea și completarea ordonanțelor de urgență. Numai în săptămâna aceasta sunt propuse 19 astfel de ordonanțe!

Alături de interese oportune și reale, astfel de ordonanțe arată:

1. Interesele de moment ale cuiva, acceptate de Guvern, sau ale unor membri ai Guvernului, promovate prin ordonanțe.

2. Incompetențe în mulțimea celor 15.000.

3. Arhicunoscutul adevăr: "Graba strică treaba!" și iată că guvernarea de azi e mereu grăbită.

Ele, ordonanțele toate, de toate felurile și pentru toate interesele politice clientelare promovate, vor apăsa greu conștiința actualilor guvernanți, care le-au promovat, în măsura în care putem vorbi de această stare, și vor rămâne ca o altă mare vinovăție a guvernării CDR-USD-UDMR.

Domnilor guvernanți,

Noi vă propunem și vă cerem, din nou, în interesul țării, integrarea în normalitate în domeniul legislației din România! Vă mulțumesc.

 
Dumitru Pâslaru - comentarii cu privire la interviul televizat prezentat de Președintele României după întoarcerea de la Washington.

Domnul Ion Diaconescu:

Ultimul vorbitor, domnul Dumitru Pâslaru, PDSR.

 

Domnul Dumitru Pâslaru:

Domnule președinte,

Stimați colegi,

După întoarcerea de la Washington, care a fost, după aprecierea generală, un pas înapoi față de Madrid, în ceea ce privește durerea noastră: integrarea în NATO, Președintele României, într-un interviu televizat, a încercat să prezinte, ca de fiecare dată, un lamentabil eșec drept o "mare" reușită.

În stilul binecunoscut, asezonat de astă dată cu truisme și cacofonii, gen: "Politica care se vede și politica care nu se vede", presărat cu locuri comune, de felul: "Avem ciment, avem fier, avem și conductă", sărac în judecăți de valoare și mesaje politice, Emil Constantinescu, prin prestația sa de marți, a explicitat, de fapt, opiniei publice, cauza pentru care România nu mai contează deloc în aranjamentele strategice europene: Lipsa unei administrații responsabile și a unei diplomații performante!

Președintele ne spune că la întrebări, chipurile, tranșante ar fi primit răspunsuri tranșante, adică sigure, clare, precise, distincte, lipsite de ambiguitate. Examinate, însă, acestea nu sunt decât asigurări vagi, încurajări, vorbe care se spun la recepții și reuniuni, nimic scris, în afară de nominalizarea la grămadă pentru un ipotetic val doi.

Președintele înțelege astfel să-și încurajeze poporul său mințindu-l fără abilitate, pentru că adevărul, iată, îl expune fără menajamente generalul Degeratu, care, lipsit de mofturi electorale, arată clar că NATO nu are nici o obligație să asigure garanții de securitate României. Mai mult, că aranjamentele de securitate la care țara noastră este parte și cu care se laudă domnul Constantinescu nu reprezintă garanții depline. Generalul Degeratu ne arată însă și ceea ce ne așteaptă și ni se cere, aspect asupra căruia președintele nu suflă un cuvințel, anume: Parteneriatul operațional, adică participarea la acțiuni combatante de menținere a păcii de către alianță, prin furnizarea de forțe umane și capacități pentru apărarea colectivă și pentru celelalte misiuni NATO. Cu un cuvânt, nu ni se dă nimic, dar ni se cere totul, pe lângă pierderile de până acum, de care, de altfel, președintele habar nu are.

Deși este mândru că a apărut de două ori – auziți, de două ori! – pe CNN, adevărul este că reprezentantul României a ratat ocazia de a sensibiliza opinia publică americană asupra pierderilor noastre. Sunt enorme! Mi-e greu să le spun, milioane de dolari! Explicația ridicolă, post-factum, este că cifra reală ar fi fost "umflată". Cred că domnul Constantinescu trebuie să-și schimbe de urgență, iarăși, echipa de consilieri, pentru că este vorba realmente de 4,6 miliarde de dolari și, cumulat cu pierderi indirecte, 18 miliarde din vremea embargoului. Iar acum, 730 de milioane, de la începutul războiului.

Că președintele nu are perspectiva dezastrului, nici imaginația cifrelor, o demonstrează chiar declarația sa după întâlnirea cu Secretarul general Koffi Anan: "România a pierdut cu ocazia embargoului - spunea domnia sa - doar 1 miliard de dolari... Ce modest este domnul președinte, când e vorba de pierderile altora! Nu ne-am mira, de aceea, dacă am auzi în completare o declarație de tipul: România este mândră că a avut ocazia să se sacrifice pentru victoria deplină a forțelor NATO împotriva terorismului sârb! Vă mulțumesc.

 
 

Domnul Ion Diaconescu:

Mulțumesc.

Am terminat intervențiile.

 
   

Adresse postale: Palatul Parlamentului, str.Izvor nr.2-4, sect.5, Bucarest, Roumanie dimanche, 9 ao?t 2020, 18:26
Téléphone: +40213160300, +40214141111
E-mail: webmaster@cdep.ro