Plen
Ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului din 30 noiembrie 1999
Sumarul ședinței
Stenograma completă

Dezbateri parlamentare
Calendarul ședințelor
- Camerei Deputaților:
2021 2020 2019
2018 2017 2016
2015 2014 2013
2012 2011 2010
2009 2008 2007
2006 2005 2004
2003 2002 2001
2000 1999 1998
1997 1996
Interoghează dezbaterile
din legislatura: 2020-prezent
2016-2020
2012-2016
2008-2012
2004-2008
2000-2004
1996-2000
1992-1996
Monitorul Oficial
Partea a II-a:2021 2020 2019
2018 2017 2016
2015 2014 2013
2012 2011 2010
2009 2008 2007
2006 2005 2004
2003 2002

Transmisii video

format Real Media
Ultimele ședințe (fără stenograme încărcate):
03-03-2021
02-03-2021 (comună)
01-03-2021 (comună)
24-02-2021
17-02-2021 (comună)
Arhiva video:2021 2020 2019
2018 2017 2016
2015 2014 2013
2012 2011 2010
2009 2008 2007
2006 2005 2004
2003
Pentru a vizualiza înregistrările video trebuie să instalați programul Real Player
Sunteți în secțiunea: Prima pagină > Proceduri parlamentare > Dezbateri > Calendar 1999 > 30-11-1999 Versiunea pentru printare

Ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului din 30 noiembrie 1999

  1. Alocuțiuni cu ocazia sărbătoririi Zilei de 1 Decembrie, Ziua națională a României, și a 81 de ani de la Marea Unire.  

Ședința a început la ora 13,18.

Ședința a fost condusă de domnul Mircea Ionescu Quintus, vicepreședinte al Senatului. Din prezidiu a făcut parte domnul Adrian Năstase, vicepreședinte al Camerei Deputaților.

(Ședința a început cu intonarea Imnului național al României.)

(Au participat reprezentanți ai instituțiilor centrale și ai Corpului diplomatic.)

Domnul Mircea Ionescu Quintus:

Doamnelor și domnilor deputați și senatori,

Domnule prim ministru,

Domnilor membri ai Guvernului,

Onorați invitați,

Declar deschisă ședința festivă a Parlamentului României, ocazionată de sărbătorirea Zilei Naționale a României.

Așa cum s-a stabilit la ședința comună a celor două Birouri permanente, vor lua cuvântul câte un reprezentant din partea fiecărui grup parlamentar, inclusiv un reprezentant al independenților. Urmează ca dânșii să aleagă pe unul, sau cel care va întruni cele mai multe opțiuni din partea domniilor lor. Cum vor lua cuvântul la urmă, sper ca această procedură să se poată îndeplini la timp.

Supun aprobări dumneavoastră modul acesta de desfășurare a ședinței noastre festive.

Cine este pentru? Vă mulțumesc.

Cine este împotrivă? Nu sunt voturi împotrivă.

Abțineri? Nu sunt abțineri.

Cele două Camere reunite au aprobat în unanimitate modul de desfășurare a acestei ședințe.

Vă rog să-mi dați voie să dau cuvântul, în primul rând, reprezentantului Grupului parlamentar P.N.Ț.C.D.-Civic-Ecologist, grupurilor parlamentare din Cameră și din Senat, domnului deputat Ioan Vida Simiti.

Domnul Ioan Vida Simiti:

Onorat prezidiu,

Stimați invitați,

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Se poate afirma că secolul trecut și începutul secolului XX au constituit pentru Europa o adevărată "epocă a națiunilor", în care structurile statale vechi, de tip medieval, au fost substituite de către statul național modern.

Statul național, după cum este în general cunoscut, și-a făcut un obiectiv fundamental din nevoia agregării tuturor indivizilor, beneficiari ai unei identități etnice comune într-o organizație statală unică.

Descoperită în Europa occidentală, formula "statului național" a fost adoptată și adaptată pe întregul continent, aflându-se la baza, pentru a oferi numai câteva exemple, organizării statului german, a statului italian, dar și a celui polonez sau a celui austriac.

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe traseul construirii statului național, adesea anevoios și plin de sacrificii, s-a angajat și spațiul românesc, care până atunci fusese segmentat în mai multe unități teritoriale, cu o apartenență politică extrem de pestriță.

Evoluția societății românești, astfel divizată, pe o structură statală unică, de inspirație europeană, a cunoscut mai multe etape, acestea derulându-se într-un interval de timp de aproximativ 6 decenii.

Bazele unui asemenea model de emancipare istorică au fost așezate la 1859, când, prin alegerea unui domn comun, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, Moldova și Țara Românească s-au unit, punând prima cărămidă la temelia statului național român modern.

Actul de la 1859 avea să fie completat, două decenii mai târziu, prin anexarea Dobrogei, ca o consecință firească a războiului de independență, susținut de armata română regală, în anii 1877-1878.

Totuși, în afara statului român, la finalul primelor două etape, își continuau existența importante comunități românești, precum acelea din Transilvania, Bucovina și Basarabia.

Din aceste motive, în perioada anterioară anului 1918, elite românești din vechiul regat, dar și din provinciile aflate în imperiile vecine, au dezvoltat un amplu program cultural-ideologic, susținut prin învățământ și presă, mulțumită căruia conștiința națională a căpătat valențe de masă, încorporând categorii sociale tot mai extinse.

Alături de efortul exemplar pentru emanciparea națiunii române, prin apelul la mijloacele culturale, Marea Unire a fost pregătită prin sângele vărsat de soldații români în marile bătălii ale primului război mondial, la Mărăști, Mărășești și Oituz.

Pregătiți sub aspect spiritual și având argumentul moral al participării la marele război, românii au trecut la realizarea Marii Uniri în anul de grație 1918.

În Basaraba, profitându-se de criza imperiului țarist, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea cu România a acestui teritoriu românesc încă din 27 martie 1918.

Exemplul Basarabiei avea să fie urmat la 28 noiembrie de către Bucovina, iar în final de către Transilvania și Banat, care la 1 Decembrie 1918, prin Marea Adunare Națională de la Alba Iulia au hotărât unirea cu vechiul regat.

Astăzi, la 81 de ani de la Marea Unire, rememorăm cu plăcere entuziasmul popular cu care a fost întâmpinată Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde, pe lângă delegații oficiali, la 1 Decembrie 1918 s-au mai deplasat peste 100.000 de români, pentru a sărbători momentul unei maxime împliniri naționale.

Profunzimea momentului, care și-a apropiat dimensiunea unei adevărate mistici naționale, s-a relevat și din discursul pe care l-a rostit Iuliu Maniu, la 1 Decembrie în Sala Marii Uniri din Alba Iulia: "Dacă privim îndărăt la suferințele îndurate de neamul românesc, dacă ne amintim de sângele vărsat, nu știm cum să mulțumim lui Dumnezeu că ne este dat nouă, celor din generația de acum, să trăim aceste timpuri de înălțare".

Nu vom trece cu vederea, doamnelor și domnilor, nici sprijinul internațional de care națiunea română a beneficiat în efortul său de unificare. Fără a minimaliza meritele autohtone, evidențiem importanța principiilor wilsoniene, comunicate lumii în ianuarie 1918 de către președintele Statelor Unite, principii care au constituit un temei semnificativ pentru reorganizarea lumii postbelice.

Între cele 14 puncte ale Declarației președintelui american a fost inclus principiul "dreptului la autodeterminare", care avea să fie integrat pe parcursul anului 1918 în discursul unionist și utilizat ca sursă de legitimitate în procesul unirii.

De mare importanță a fost și aportul celorlalte puteri occidentale, învingătoare în război, Franța, Marea Britanie și Italia, care au recunoscut, în cadrul Conferinței de pace de la Paris, desfășurată în anii ‘19-’20, actele succesive de unire, care au făcut posibilă România Mare.

Așadar, unirea politică de la 1918 ar trebui privită alături de lucrarea marilor bărbați ai neamului, și ca un rezultat al unui proces istoric european, ale cărui origini sunt descifrabile în Revoluția franceză, desfășurată în finalul sec. XVIII.

Tocmai de aceea, apreciem că prin Marea Unire națiunea română și-a etalat în mod incontestabil vocația europeană, dovedind că se află într-o relație de sincronie cu principalele curente politico- ideologice ale lumii moderne.

Desigur, o astfel de performanță nu ar fi fost posibilă în lipsa unei elite politice mature, predispusă la realizarea unei distincții precise între interesul național și interesele de tip politicianist.

Aceasta a fost, doamnelor și domnilor colegi, generația unionistă, generația care a constituit România Mare și din care cu cinste au făcut parte: Regele Ferdinand, Iuliu Maniu, Ionel Brătianu, Mitropolitul Miron Cristea, Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu și enumerarea poate continua.

În finalul cuvântării mele, doresc să-mi exprim speranța că, în aceste vremuri, poate la fel de importante și deopotrivă dificile pentru națiunea română, elita politică de astăzi va fi măcar în ceasul al doisprezecelea cel puțin la fel de europeană, dar, în același timp, solidară cu interesul național, precum generația care a creat România Mare. Altfel, vom risca să rămânem ca un străjer etern la una dintre porțile răsăritene ale Europei civilizate.

Vă mulțumesc pentru atenție. (Aplauze.)

Domnul Mircea Ionescu Quintus:

Vă mulțumesc, domnule deputat.

Din partea Grupurilor parlamentare ale P.D.S.R., îl invit la cuvânt pe domnul vicepreședinte Adrian Năstase. (Sosirea domnului Adrian Năstase la microfon este întâmpinată cu aplauze din partea stângă a sălii de ședință).

Domnul Adrian Năstase:

Domnule președinte,

Domnule prim-ministru,

Domnilor președinți,

Domnilor miniștri,

Domnilor reprezentanți ai misiunilor diplomatice acreditați la București,

Stimați colegi,

Domnule deputat Emil Popescu, (Domnul deputat Emil Teodor Popescu făcea comentarii, în loja comisiei. Aplauze și amuzament în sală.)

Momentul istoric 1 Decembrie 1918, devenit, după Revoluția din decembrie 1989, Ziua Națională a României, are loc, în acest an, într-un cadru aparte, la cumpăna dintre milenii, ceea ce îi conferă o semnificație cu totul specială.

Suntem prima generație de români care beneficiem de acest privilegiu al istoriei. Putem afirma cu tărie că evenimentul petrecut acum 81 de ani la Alba Iulia reprezintă marea realizare a poporului român din secolul și mileniul care se sfârșesc peste puțin timp.

Clipa istorică trăită de cei 100.000 de români aflați în orașul-simbol, la 1 Decembrie, însemna, în ultimă instanță, pentru generația Unirii, sfârșitul unui parcurs secular al națiunii noastre, marcat de figura lui Mihai Viteazul, voievodul care a oferit modelul, de către revoluționarii de la 1848, de Alexandru Ioan Cuza și, apoi, dar nu în ultimă instanță, de soldații români care au luptat pentru independența României mici, întemeiată la 24 ianuarie 1859.

Era și o încununare a unei procesualități derulate într-un timp istoric scurt. La sfârșitul lunii martie a aceluiași an, Basarabia se unea cu România, iar, în ultimele zile ale lunii noiembrie, Bucovina îi urma exemplul. Magnitudinea acestui proces va fi, cu toate acestea, conferită de ziua de 1 Decembrie, cu valența sa de sfârșit și, în același timp, de început de istorie. Era data definirii a ceea ce ne place să numim și astăzi interesul național, definiție valabilă atunci, ca și astăzi, pentru a înțelege, în primul rând, unitatea și libertatea României. Mulțumile, decizia elitei românești ardelene solidară, trecând peste opțiunile politice, l-au conturat cu limpezime. Nu l-au conceput însă nici un moment punând semnul egalității între el și interesul guvernamental partinic.

România este, așadar, un stat tânăr. Rupturile în evoluție a statului și a națiunii române au fost și continuă să fie prea dese pentru un interval istoric relativ scurt. Această situație generează o stare de incertitudine, îndeosebi în zilele noastre, exprimată prin dezbaterea care pune sub semnul întrebării viitorul statului-națiune și al națiunii, în general. Ea a determinat îngrijorarea noastră, a românilor, întrucât se dă uitării faptul că discuțiile în jurul acestei chestiuni apar doar atunci când utopii istorice tind să devină realități, mai cu seamă într-o zonă a continentului unde ele au fost aplicate cu consecințe dezastruoase, de exemplu fascismul sau comunismul.

În genere, se vorbește despre identitate națională atunci când sufletul națiunii este în primejdie. Se vorbește despre identitate când spaima a luat locul speranței. Se vorbește despre identitate când reperele fundamentale de ordin istoric, cultural și geografic sunt amenințate cu anihilarea. Căutarea și păstrarea identității naționale nu sunt o afirmație în sine, ci un reflex defensiv al celor ce simt pericolul. Apariția teoriilor despre autonomism și federalism în Transilvania sunt suficiente motive de îngrijorare. Noi sprijinim, fără îndoială, cu toții, descentralizarea, dar nu și dezintegrarea. Pe parcursul istoriei Transilvaniei, românii au folosit mijloace politice, dar și armele, pentru dobândirea și menținerea autonomiei principatului care nu s-a bucurat niciodată de independență.

La începutul secolului nostru, s-a produs marea cotitură, în viziunea politică națională a intelectualilor ardeleni, și anume absorbția principiului autodeterminării, a despărțirii de Imperiul austro-ungar, și unirea cu România independentă. Marea majoritate a ardelenilor erau convinși că libertatea și securitatea lor națională nu puteau fi asigurate decât de statul român unitar.

De aceea, discuțiile care se poartă acum favorizează ceea ce s-ar putea numi o adevărată psihologie a incertitudinii naționale, specifică României, comparativ cu alte țări, cum ar fi Polonia, Cehia sau Ungaria. Cum se manifestă ea? Afirmația că națiunile, statul ar fi fost cauza marilor confruntări europene din veacul al XX-lea este o dovadă de ignoranță. Nu statul, ca instituție, ci ideologiile guvernanților au determinat dezastrele umane. Hitler, Stalin, Mussolini vroiau să construiască o nouă ordine europeană, pe baza unor ideologii nocive promovate atunci.

Națiunea este mai puternică decât ideea de patrie, decât patriotismul, acest nobil sentiment prin care îți aperi pământul natal, câmpul și mormintele tale. Sentimentul național este însă calea spre cetățenie, și atunci când este batjocorit, se deschide calea spre devieri naționaliste, spre amplificarea unor atitudini extreme. Cazurile manualelor alternative de istorie a românilor, precum și a celor de limba și literatura română sunt emblematice. Punerea sub semnul incertitudinilor, a devalorizării istoriei naționale, dar și a culturii nu sunt întâmplătoare, având în vedere adevărul incontestabil că miturile fondatoare, conștiința națională și expresia ei practică- mișcarea națională- sunt fundamentate ideologic de istorici și literați, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Disoluția culturii naționale și locul pe care îl ocupă, la această dată, în politica guvernamentală, substituirea ei de un anumit tip de subcultură, provenit, adeseori, din Occident, reprezintă un alt element de preocupare. Produsul cultural românesc de după 1989 nu a însemnat, în majoritatea cazurilor, decât punerea în valoare a marilor personalități ale exilului. Cu foarte mici excepții, nu a mai apărut nimic spectaculos, care să poată fi caracterizat drept o contribuție românească la fenomenul cultural european.

Retragerea, în continuare, a statului din educație și din cultură va accentua disoluția lor, lăsând loc liber promovării extremelor, afectând, pe termen scurt și pe termen mediu, însăși democrația. Se produce - faptul este evident - o amnezie istorică a cetățeanului României, cu efecte grave în plan social.

O altă problemă care poate fi considerată un factor de risc este și disoluția autorității statului; descentralizarea promovată în plan european este consecința unui fenomen real, semnalat cotidian de mass-media românească și de aiurea, și anume ea poate duce la evoluții importante, dar aplicată fără înțelepciune ea poate să producă, în România, o alienare a poporului, în relația sa cu guvernul și cu parlamentul național.

În țara noastră, practicile din ultimii ani au făcut, din păcate, iluzoriu controlul Parlamentului asupra administrației. Vinovatul principal, orice argument am lua în considerare, rămâne Guvernul. Democrația reprezentativă în România ar fi trebuit, în mod obligatoriu, să ofere cetățeanului posibilitatea de a se pronunța și garanția unui fapt simplu, elementar, că problemele sale grave sunt în centrul atenției, sunt luate serios în considerare. Cum acest fapt nu se întâmplă, asistăm la o discreditare gravă, cu un cinism în creștere, a politicienilor. Comunitatea reacționează în defavoarea politicienilor, printr-o atitudine ce poate fi sintetizată în expresia "noi și ei", ceea ce reprezintă adâncirea unei prăpastii între guvernanți și guvernați.

Controlul democratic, prin reprezentanți aleși, este marginalizat, iar reprezentativitatea democratică este, la această dată, serios pusă sub semnul întrebării de către cetățeni. O reacție firească la această stare de fapt ar fi necesitatea unei mai mari participări în procesul decizional, exprimată de cetățeni.

Toate elementele judecate global se pot constitui, cu facilitate, într-unul sau mai multe scenarii vizând o autonomie provincială sau federalismul, în general. În mod cert, le favorizează. 1 Decembrie 1918 a fost marea sărbătoare a românilor. Astăzi, în mod natural, la ea trebuie să se alăture toată suflarea, toți cetățenii acestei țări, indiferent de apartenența etnică. Statul român este instituția tuturor, nu a fost conceput ca un cadru al confruntării majoritate – minoritate etnică. Identitatea națională a minorităților nu poate fi contestată, iar legislația țării o asigură. Problema fundamentală națională va rămâne, în continuare, relația dintre cetățeni și stat, independent de apartenența lor etnică.

Atâta timp cât cetățeni ai acestei țări consideră instituțiile statului ca principalul lor dușman, prin modul de guvernare, oricând, sub impresia unei oferte utopice, se poate întâmpla ca ei să nu reziste tentațiilor scoase de sub preșul prăfuit al istoriei. Se impune, de aceea, elaborarea unui program de perspectivă, pornind de la radiografierea societății românești, până nu va fi târziu. El trebuie, în mod obligatoriu, să pornească de la obiectivul integrării în NATO și în Uniunea Europeană, modalitate ce poate asigura dispariția acestei păguboase psihologii a incertitudinilor naționale. Istoricește, el trebuie să împlinească, să reflecte, îmbogățind-o, imaginea României visată și trăită la 1 Decembrie 1918.

Vă mulțumesc. (Aplauze.)

Domnul Mircea Ionescu-Quintus:

Vă mulțumesc, domnule vicepreședinte.

Din partea Grupurilor parlamentare ale PartiduluiDemocrat, are cuvânt domnul deputat Mihai Baciu.

Domnul Mihai Baciu:

Domnilor președinți,

Doamnelor și domnilor deputați,

Domnule prim-ministru,

Domnilor membri ai Guvernului,

Domnilor reprezentanți ai misiunilor diplomatice,

Onorați invitați,

Ne-am adunat astăzi, aici, în ședința festivă a Camerelor reunite ale Parlamentului României, pentru a da cinstea cuvenită unuia din momentele astrale ale istoriei noastre multiseculare: crearea statului național unitar român, prin unirea Ardealului cu patria-mamă, la 1 Decembrie 1918.

Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, de la 1 Decembrie 1918, hotărârea istorică a acestei adunări, de unire a Transilvaniei cu vechiul regat, marile idei ale acestui document au fost apreciate la superlativ de mediile internaționale ale vremii. Adunarea a fost considerată o veritabilă consultare populară, iar prevederile din hotărârea de unire constituie, până azi, un model de înțelepciune politică, de toleranță etnică și de respect pentru drepturile și valorile altor națiuni. Toate mărturiile și documentele despre marele eveniment de la Alba- Iulia, din decembrie 1918, au un numitor comun: ele ne spun că ceea ce impresiona era nu atât mulțimea oamenilor adunați acolo, ci mai ales forța pe care o degaja unitatea de conștiință și de suflet a celor veniți din toate colțurile țării, de la sute de kilometri depărtare, cu mijloace de transport adesea rudimentare, după zile și nopți de efort și cu riscurile inerente călătoriei printr-un colț de imperiu aflat în descompunere. Nu era forța pumnului și a armelor, ci forța dreptului care, în anumite împrejurări istorice, este mai tare ca orice altă forță, iar dreptul nostru, al românilor se baza pe secole de istorie, de suferințe și de aspirație spre unirea într-un stat al celor de aceeași limbă, credință și origine.

Nicăieri principiul naționalităților, care trebuia să prezideze reașezarea Europei după marele război, nu-și găsea o mai dreaptă aplicare decât în unirea Transilvaniei cu România. Nu voi intra în amănunte și nu voi povesti, nici măcar pe scurt, evenimentele de atunci, întrucât sunt foarte bine cunoscute. De altfel, aceasta este treaba istoricilor care, în fiecare an, trebuie să facă acest lucru: să repovestească întemeierea noastră, ca s-o retrăim permanent, așa cum povestirea miturilor creației, în vechile comunități, readucea permanent creația în sufletele celor care o ascultau și o retrăiau, ca atare.

Eu vreau doar să subliniez că 1 Decembrie 1918 a fost punctul culminant al marii opere de reîntregire a țării începută în martie, prin reunirea Basarabiei la patria-mamă, și continuată prin marele act de la 28 noiembrie, când Bucovina s-a întors la origini. După 140 de ani de dominație străină, una din provinciile istorice ale României, ruptă din trupul țării prin viclenie și violență, prin arginți și trădare, prin martirajul marelui voievod Grigore Ghica al III-lea, Bucovina a revenit, pe 28 noiembrie 1918, la matca sa istorică și etnică. Nici Basarabia și nici Bucovina nu aparținuseră, timp de sute de ani, nici unui alt stat, ci doar Moldovei, și reveneau, în mod firesc, la matca lor istorică și etnică, pentru că marea majoritate a populației lor fusese și rămăsese românească.

Istoria o fac oamenii, mai întâi cei mulți, dar și cei puțini, marile personalități care întruchipează și exprimă sentimentele și aspirațiile cele mai profunde ale unei națiuni. De aceea, respectul și recunoștința noastră se îndreaptă, în egală măsură, spre mulțimea de români ardeleni, bucovineni și basarabeni care au conservat, în vremuri vitrege, sufletul național, dar și spre marile personalități ale celor trei provincii, care au exprimat, la nivel politic și cultural, acest suflet și idealurile lui.

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Sunt multe forțe care acționează în istorie și determină faptele comunităților umane, dar cred că cea mai puternică este dragostea de neam și sentimentul național. Această forță a menținut poporul român laolaltă, de-a lungul istoriei, o istorie plină de amenințări și pericole, pentru că locul ales de Dumnezeu pentru acest popor s-a aflat între imperii mari, lacome și agresive. Tot Dumnezeu însă a dăruit poporului nostru și puterea de a rezista anihilării pe care i-o pregăteau mereu cei puternici și, mai ales, i-a dăruit acea dragoste de glie și de neam care l-au ajutat să reziste oricărei încercări. Și ce încercare poate fi mai mare decât marele război dintre 1914 – 1918, când România mică a fost la un pas de a fi ștearsă de pe harta Europei și a lumii?!

Dar, așa precum Iov, în ciuda marilor nenorociri care l-au lovit, nu și-a pierdut încrederea în Dumnezeu, la fel, poporul român nu și-a pierdut credința în cel de sus, în dreptatea istoriei și în puterea unității și a dragostei de neam. Răsplata pentru credința sa și pentru marile sale suferințe îndurate a fost întregirea țării în granițele sale naturale, revenirea la patria-mamă a fraților înstrăinați de vitregiile istoriei și răutatea oamenilor și crearea statului național unitar. Anul 1918 a fost anul miraculos, momentul astral al istoriei românilor.

Istoria însă, domnilor, nu s-a oprit la anul 1918, iar evoluția ei ulterioară ne-a adus nu puține dezamăgiri, dureri și nedreptăți. Anul 1940 a fost cel mai nefast an pentru români, din acest secol. El a însemnat răpirea Basarabiei, a unei jumătăți din Bucovina și a unei părți importante din Ardeal. Sfârșitul ultimului mare război a readus la trupul țării doar ceea ce ni s-a răpit prin Dictatul de la Viena. Restul, rămas în afara țării, produce, de aproape 60 de ani, durere, dar și speranță în sufletele românilor.

Sperăm, așadar, ca, în noul context european și prin formarea unei noi mentalități privind raporturile dintre națiuni, românii din Basarabia și Bucovina să-și păstreze ceea ce au mai sfânt: limba, identitatea, obiceiurile, cultura și dorul de patria-mamă. Aceste valori pot oricând constitui baza reunirii noastre, pentru că istoria ultimelor secole a arătat că granițele pot fi încălcate, dar sentimentul național, ca și dragostea de mamă, nu poate fi distrus. Numai acest sentiment poate alimenta lupta pentru neatârnare, pentru intangibilitatea frontierelor și pentru integritatea teritorială a țării, în marginile ei naturale. Acesta este naționalismul românesc, neagresiv și neanexionist, care nu dorește teritoriile altora și nici bunurile altora, ci numai ceea ce se cuvine de drept acestui popor. Un asemenea naționalism luminat este împărtășit întru totul și de Partidul Democrat.

Doamnelor și domnilor,

Poporul român și-a cinstit întotdeauna înaintașii și marile lor fapte. Partidul Democrat consideră însă că această cinstire, pe lângă festivitățile tradiționale, trebuie să însemne mai ales efortul nostru, al tuturor pentru a scoate țara din criză, o criză a unei tranziții care nu se mai sfârșește și care aduce dureri pentru foarte mulți dintre compatrioții noștri. Este adevărat că obstacolul naște energia pentru a-l depăși, că o lume fără greutăți stagnează și își pierde aspirația spre progres, dar foamea, sărăcia cronică și lipsa de perspectivă nu sunt stimulente pentru dezvoltare. Mai mult decât atât, românii rămași în afara granițelor, oricât de dezvoltat le-ar fi sentimentul național, vor dori mai puțin să se întoarcă acasă, dacă aici, acasă domnesc sărăcia, descurajarea și discordia. Noi credem, totuși, și afirmăm că această criză nu este o fatalitate, că degradarea vieții de zi cu zi, dar și a instituțiilor statului, lipsurile de tot felul, sărăcia și descurajarea nu depășesc puterea noastră de a le stopa, de a aduce România pe calea echilibrului și a refacerii. România nu mai poate rămâne veșnic o țară cu mari bogății și talente, dar cu atât de mulți oameni nevoiași.

Este nevoie de voință politică, de consens, în acest al doisprezecelea ceas, de unitate în lupta contra marilor noștri dușmani, care se află în contextul istoric în care trăim, în istoria ultimilor ani, dar și înăuntrul nostru, în clasa politică, în sufletele și în mentalitatea noastră.

Noi știm că nici o sărbătoare, oricât ar fi ea de importantă, nu poate fi prăznuită în tihnă și bucurie, atunci când oamenii sunt săraci. De aceea, mesajul Partidului Democrat este: să cinstim cum se cuvine înaintașii și marile lor fapte și, în același timp, să fim demni de ei, prin unirea eforturilor, pentru a crea o Românie unită și prosperă, așa cum au visat-o ei.

Partidul Democrat mai consideră că trebuie să rezonăm cu logica timpului nostru care ne cere ca, după ce Europa a trimis în neant marile imperii care țineau cu sila laolaltă națiuni și popoare, să aderăm astăzi, în mod liber, la marile organisme alcătuite prin libera voință a națiunilor, la structurile euroatlantice care garantează promovarea și respectarea valorilor superioare ale civilizației de azi.

În încheiere, vreau să adaug o propunere și o speranță: sunt multe forme de manifestare exterioară a patriotismului și a dragostei de neam. Să ne ferim, totuși, domnilor, de patriotismul gălăgios, care se consumă doar la nivelul vorbei, de patriotismul demagogic, care produce bătături în pieptul celor care se bat mereu cu pumnul, de narcisismul național, care afirmă că noi am fi cei mai deștepți, frumoși și grozavi și care duce la xenofobie și, în sfârșit, de ridicolul de a vopsi în cele trei culori toate obiectele care ne ies în cale. Să luăm exemplu de la marele popor american. Deși acest popor este rezultatul unui amestec incredibil de popoare, de marile sărbători naționale, majoritatea americanilor, fie ei albi, negri sau galbeni, arborează la poartă, la intrarea în casă sau în balcon, steagul național. Cred că și noi, românii, am putea face acest lucru cu tricolorul nostru, măcar în această zi a istoriei noastre, care este 1 Decembrie, și pe care o cinstim prin această ședință solemnă. Și, indiferent de timpurile care sunt și care vor veni, să fim mândri de istoria noastră și de numele de român! (Aplauze.)

Domnul Mircea Ionescu-Quintus:

Mulțumesc, domnule deputat.

Domnul Adrian Năstase:

Are cuvântul, în continuare, din partea Grupurilor parlamentare ale PNL, domnul vicepreședinte Mircea Ionescu-Quintus. (Aplauze.)

Domnul Mircea Ionescu-Quintus:

Domnule președinte,

Domnule prim-ministru,

Domnilor membri ai Guvernului,

Domnilor președinți,

Domnilor reprezentanți ai Corpului diplomatic,

Stimate și stimați colegi,

Nu am să vă vorbesc despre nici unul dintre bravii făuritori de istorie. Nu am să vă vorbesc despre isprăvile, despre credința și despre vrednicia lor. Nu vreau să le tulbur somnul, tihna și împăcarea cu netimpul, de sub pietrele pe care s-a scris sau nu s-a scris încă Mircea, Ștefan, Mihai, Ferdinand și atâți alții, căci fiecare piatră de pe acest pământ ar vrea să le poarte numele.

Așadar, să ne aducem aminte, doar aici și acum, de tot ce este al nostru, căci nu am râvnit și nu am apucat de la nimeni. Să ne aducem aminte despre tot ce ne-au lăsat bunii și străbunii noștri, care își apărau sărăcia, și nevoile și neamul, și să ne mândrim cu smerenie și să îngenunchem la lecția lor de istorie. Să ne aducem aminte, doar aici și acum, de 1 Decembrie și de Alba-Iulia, unde s-au adunat apele, unde s-au risipit norii, unde s-au înfrățit munții frați și unde s-a împlinit visul pe care înainte-mergătorii noștri ni l-au lăsat povară sfântă, poruncă sfântă, nouă și urmașilor urmașilor noștri. (Aplauze.)

Domnul Adrian Năstase:

Mulțumim domnului vicepreședinte Mircea Ionescu-Quintus.

Domnul Mircea Ionescu-Quintus:

Are cuvântul, din partea Grupurilor parlamentare ale UDMR, domnul deputat Garda Dezideriu.

Domnul Becsek-Garda Dezideriu Coloman:

Domnilor președinți,

Domnule prim-ministru,

Domnilor miniștri,

Doamnelor și domnilor deputați și senatori,

Stimați invitați,

Pentru populația maghiară din Transilvania, evenimentele de la 1 Decembrie 1918 au însemnat un nou cadru politic. Am sperat în respectarea hotărârilor adoptate la Adunarea de la Alba-Iulia. Am crezut că principiile fundamentale adoptate în inima Transilvaniei, cum ar fi deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare sau că fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său, vor fi aplicate și în practică. A urmat o mare deziluzie: hotărârile Adunării de la Alba-Iulia nu au fost respectate în totalitate. Deși au fost perioade când s-a încercat satisfacerea doleanțelor legitime ale comunității maghiare din România, în general însă, a existat o neîncredere față de organismele politice și culturale ale minorităților naționale din țara noastră.

Mai mult chiar, de mulți ani s-a încercat desființarea acestor instituții. Exemplul cel mai concludent îl reprezintă soarta universității maghiare din România. Această instituție de învățământ superior, care oferea cadrul necesar pentru instituirea comunității maghiare din România, a fost desființată de către dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu în anul 1959.

După evenimentele din 1989, noi, reprezentanții comunității maghiare din această țară, am făcut toate demersurile legale în vederea reînființării Universității Bolyai de la Cluj.

Inițiativele noastre în acest sens au fost greșit înțelese. Unii dintre colegii noștri au afirmat că universitatea maghiară din România ar periclita însăși existența statului național unitar. Nici Legea funcționarului public, nici actuala formă a Legii administrației publice locale nu permit folosirea neîngrădită a limbii materne în administrație, pe când documentele internaționale prevăd această obligativitate din partea statului.

Așa cum rezultă și din procesele cazurilor din Zetea, Dealu și Târgu Secuiesc, unde s-au ignorat principiile enunțate în declarația de la Alba Iulia, procesele dovedind clar că egalitatea în fața legii nu se aplică tuturor cetățenilor României. Mai mult chiar, au fost mai multe încercări de a se interzice folosirea însemnelor naționale, arborarea drapelelor naționale, intonarea imnului național, ceea ce înseamnă o îndepărtare și mai mare față de hotărârile de la Alba Iulia.

Noi, reprezentanții comunității maghiare din România dorim să sărbătorim împreună cu poporul român această aniversare, dar cerem ca cele promise la Alba Iulia cu 81 ani în urmă să fie respectate. (Vociferări.)

Vă mulțumesc pentru atenție. (Aplauze din dreapta sălii.)

Domnul Mircea Ionescu Quintus:

Are cuvântul, din partea Grupurilor parlamentare ale PRM, domnul senator Corneliu Vadim Tudor. (Aplauze din stânga sălii.)

Domnul Corneliu Vadim Tudor:

Domnilor președinți ai celor două Camere ale Parlamentului,

Stimați colegi senatori și deputați,

Onorați invitați români și străini,

Partidul România Mare salută cu bucurie, dar și cu o oarecare tristețe, ziua de 1 Decembrie. Cu bucurie, fiindcă, vorba cronicarului, "biruit-au gândul și în pofida vrăjmașilor obișnuința se face tradiție și tradiția se face voință de fier de a sărbători chiar și în vremuri de urgie visarea de veacuri a înaintașilor". Cu tristețe, fiindcă în acest ultim an al veacului unirii, au avut grijă niște trădători de țară și arghirofili, cu mintea zdruncinată să reverse valuri de otravă împotriva a tot ce are mai scump poporul român. Niciodată ca în acest an, 1999, nu s-au înregistrat atât de multe crime de leznațiune, niciodată n-au zbârnâit atât de multe săgeți otrăvite împotriva originii și reperelor fundamentale ale neamului românesc. Niciodată reacțiunea antinațională n-a dat dovadă de atâta furie demolatoare împotriva cariatidelor panteonului nostru.

Noi nu putem veni astăzi aici și să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. Noi nu putem veni astăzi și să mimăm o solidaritate națională care "este sublimă", firește, "dar lipsește cu desăvârșire", fiind făcută țăndări de niște mercenari care parcă au intrat în anul morții, fabricând manuale de istorie absolut iresponsabile și reclamând pe față, fără rușine, sfâșierea teritorială a României.

La ordin extern, indivizi fără nici un căpătâi, fără țară și fără Dumnezeu, au lansat o ofensivă barbară împotriva a tot ceea ce are mai sacru poporul român latinitatea sa, continuitatea multimilenară de locuire în această vatră, identitatea de sine în raport cu cei aduși pe meleagurile noastre de viscolele migrației, precum și figurile legendare ale martirilor care pe vremea când transformau crucea în spadă pentru a apăra creștinismul și civilizația, habar n-aveau să va veni cândva o generație de nevertebrate care-i va filtra prin sita societății deschise, a mondializării și a extirpării nervului național. Nu știu cât la sută e nebunie și cât la sută e zornăit de arginți ai trădării în vocea de peșteră a acelora care urlă gutural: "M-am săturat de România!", dar noi, cei de la Partidul România Mare, ne-am săturat până peste cap de prostie și de ticăloșie și de vânzare de țară.

Vedeți dumneavoastră, stimați colegi, noi ne adunăm aici sub cupola celui mai înalt forum politic al țării, o dată pe an, pentru a omagia ziua în care generația de aur de la 1918 a făurit Unirea cea Mare și Veșnică, iar bâlbâiții cu gura strâmbă, răii, famenii și gușații, împotriva cărora vitupera poetul național, se adună în celelalte zile ale anului ca vrăjitoarele în noaptea Valpurgiei din Faust, pentru a dinamita acea lucrare de epopee, pentru a îndobitoci tineretul cu un soi de satanism sclifosit, pentru a anula autoritatea statului român asupra județelor Harghita și Covasna, în fine, pentru a transforma România într-o colonie fără nume, fără conștiință, fără memorie, fără șira spinării. Parcă un virus cu mișcări diabolice și-a vârât coada în sanctuarul neamului românesc și macină temeinic, cu metodă, toate tablele noastre de valori morale.

În numele democrației, echipe bine plătite și cinice practică cea mai periculoasă formă de anarhie. În numele societății deschise, aceiași mercenari acționează parcă sub hipnoză pentru instaurarea celei mai primitive forme de dictatură.

În numele valorilor europene este atacată în haită chiar temelia edificiului unei Europe Unite, care cere respectarea patriilor, cultivarea tradițiilor și obiceiurilor proprii, participarea la concertul mondial de valori cu ceea ce are mai specific fiecare popor.

Un comando bine instruit și răsplătit cu bani grei, tot încearcă să ne demonstreze, de vreo 10 ani încoace, cât de depășiți suntem noi, ce lucru de ocară și anacronic ar fi patriotismul și ce fericire imensă ne va paște atunci când vom pune jos sau vom arunca în aer, nu numai Coloana infinitului, ci și Poarta sărutului și Statuia lui Mihai Eminescu din fața Ateneului Român și mormântul sfânt al lui Ștefan cel Mare de la Putna și racla aurită de raze unde odihnește craniul unificatorului de țară, Mihai Viteazul, de la Dealul și Crucea de pe Caraiman, înălțată în memoria martirilor din războiul întregirii neamului de către Regele Ferdinand și Regina Maria. Iar cine cutează să ia atitudine împotriva acestei furii devastatoare este imediat pus la stâlpul infamiei și primește anatema de șovin, extremist, antioccidental, antireformist și retrograd. Teribil de săracă mai e imaginația acestor ipostori. La orice oră din noapte dacă-i scuturi și-i trezești, ei nu știu să pună decât aceeași placă stupidă. Toate celelalte popoare au voie să-și celebreze eroii, trecutul, podoabele mândriei străbune, numai noi, românii, suntem împidicați cu brutalitate.

Evreii, care sunt singurul popor din lume fără analfabeți, întrucât ei învață, de la cele mai fragede vârste, Talmudul, Tora, pildele, psalmii și Cântarea Cântărilor din Vechiul Testament. Când vorbesc de patriarhii biblici, fac efectiv istorie, e istoria lor și nimeni nu o poate contesta fără a se face de râs.

Francezii, de la întâiul rege, Hugo Capet, până la ultimul împărat, Napoleon al III-lea, își învață copiii, generație după generație, că Ioana D'Arc a fost o sfântă providențială și că, vorba lui Bonaparte, "cea mai mare binecuvântare pe care o poate da Dumnezeu unui muritor este să-l nască francez". Nu mai vorbim despre americani, care au săpat în stâncă portretele primilor președinți și salută cu mâna la inimă și cu ochii în lacrimi drapelul cu stele.

Patriarhii noștri biblici sunt marii corifei ai civilizației spirituale, martirii creștinismului, tribunii care au plătit cu ce aveau mai de preț, viața lor, credința în Dumnezeu și iubirea de patrie, iar drapelul tricolor, care este țesut din prapurii oștirii de panduri ai lui Tudor Vladimirescu, nu-i cu nimic mai prejos decât steagurile altor nații, de vreme ce el a fost sfințit cu sânge, lacrimi și fum de luptă în marile încleștări de la 1848, 1877, 1916, 1919 și 1941-1945.

Am spus toate acestea, acum și aici, pentru că și răbdarea noastră are o limită. Înțelegem până la un punct că se trăiește foarte greu, că nu sunt resurse, că unii dau vina pe moștenirea altora, că se fac experimente economice pe noi. E foarte rău ce se întâmplă și populația mult nu o să mai reziste, dar nu putem înțelege, în ruptul capului, neobrăzarea unora de a nu ne lăsa nici măcar ochii ca să plângem, de a trece cu plugul peste "Cartagina suferințelor noastre" și de a presăra sare în brazdă ca să ne piară sămânța și să nu mai crească nici măcar iarbă, cum a făcut Scipio Africanul. De ce și de unde atâta ură împotriva acestui neam de mucenici? De ce și de unde atâtea cozi de topor, atâtea năpârci care întunecă spațiul mioritic și ne dau peste gură dacă recităm Doina lui Mihai Eminescu și ne dau peste mână dacă ne facem semnul crucii și vor să ne smulgă fila de calendar pe care scrie cu purpură și aur 1 Decembrie?

Stimați compatrioți,

Unul dintre părinții doctrinei naționale, l-am numit pe Titu Maiorescu, scria: "Primul pas de politică solidă este deșteptarea limbii și a conștiinței istorice în popor". Așa s-au formt și s-au desăvârșit statele naționale, iar acesta este un patrimoniu comun al lumii moderne, care n-are cum să dăinuiască în vest și să se surpe în est. Așa ceva ar semăna cu o corabie în derivă, naufragiată inexplicabil, cu o anomalie fizică. Fiecare națiune a avut un moment cosmic, o culme cu zăpezi olimpiene, o casă a apelor din care se despletesc la vale toate nervurile de argint: americanii, la 1776, francezii, la 1789, grecii, la 1824 și exemmplele ara putea continua.

Momentul suprem al adevărului pentru români a fost anul de foc 1918. Dacă am fi ratat acel an, atunci era prăpăd și nu merita să mai trăim. Atâta am vorbit și am scris despre el, încât aproape că astăzi nu mai știu ce imnuri să-i închin. Aș fi preferat să nu vorbesc și să nu scriu nici un cuvânt, dar să fiu acolo, măcar pentru o oră, pe platoul Romanilor de la Apullum, care, după vreme, s-a numit și Bălgrad și Alba Carolina și Alba Iulia.

Doamne, cât de frumos sună alăturarea asta de cuvinte, ce magie secretă are, Alba Iulia! Parcă Iulia Maior și Iulia Minor, ale împăratului Octavianus Augustus, și-au spălat toate păcatele și s-au înălțat ca două cariatide de marmură albă să sprijine bolta Ulpiei Traiane. Și ce impresionant a fost filonul acela de energie subterană care a izbucnit din sufletul poporului nostru de au pornit românii în pelerinaj cu sutele de mii, peste munți, peste dealuri și câmpii, spre acea Meca irezistibilă, pentru a avea simțământul de a fi acolo, de a fi martorii în viitorime atunci când strigarea de la 1848, "Noi vrem să ne unim cu țara", după 70 de ani avea să prindă viață.

În puritatea lui de om nevoiaș, căruia însuși Isus Cristos i-a spălat picioarele în cea dintâi catedrală creștină a lumii, care a fost lighenașul umil al acelui ritual, românul simplu și fără nume a făurit o nestemată, e o colindă pe care, cu voia dumneavoastră, am să o reproduc. Am aflat-o în cercetările mele, la Biblioteca Academiei în paginile ziarului "Țărănimea din Sibiu", numărul din 7 ianuarie 1920: "Colea, colea după deal,/ după deal către Ardeal/, soare îmi pare că răsare/ cu lumini strălucitoare/ dar nu-i soare lucitor, ci e badea luptător/ cu armură împărătească/ și-i pornit să biruiască/ să ne facă țara mare/ pentru neam încăpătoare.

Și totuși, cum a fost acea zi, cum i s-au scurs secundele, minutele, orele. Tot de unul singur, ca un călugăr benedictin, am înghițit mult colb de cronici prin arhivele vremii, până am aflat și o foaie înfiițată ad-hoc sub titulatura "Alba Iulia, organ al proclamării unității naționale": "Duminică dimineață, cu sufletele înfrigurate de nerăbdare, așteptăm ieșirea zorilor, ziua în care avea să se hotărască soarta noastră, a tuturor. Peste noapte, natura întreagă s-a îmbrăcat parcă în haine de sărbătoare. Ce gânduri mărețe ne copleșesc sufletele în această noapte sfântă! Aceasta e noaptea învierii românilor de dincolo de Carpați. După terminarea sfintei liturghii, pentru prima oară cântă tot poporul în biserică "Deșteaptă-te române!" Pe la orele 7.00 seara sosise garda moților. Erau îmbrăcați în minunatele lor straie mocănești, cu hainele albe și arma pe umăr. În acești copii ai codrilor, parcă întrezăream pe luptătorii îndrăzneți și nerăsplătiți ai craiului munților, Avram Iancu".

Așa după cum se știe, Unirea a fost un act istoric și politic, nicidecum un eveniment impus sub presiunea armelor. Există indicii clare că trupele române, victorioase în război, au fost menținute departe de Alba Iulia pe un aliniament situat la peste 100 de km, tocmai pentru a nu da prilej vrăjmașilor Unirii să o conteste. Totuși, în ziarul "Dacia" din Craiova este descris și acel moment inevitabil și mult așteptat al intrării oștilor române în Cetatea Unirii, la câteva zile după săvârșirea actului epocal: "Coincidența norocoasă a făcut ca regimentul V vânători, numit Mihai Bravul să intre el cel dintâi în cetatea în care patronul său, Mihai Viteazul, intrase cu 300 de ani și mai bine înainte, înfăptuind Unirea românilor. Trupele noastre sunt inundate de flori și nebunia entuziasmului culminează prin luarea pe sus a colonelului Gagiu, iar calul lui alb, numit "Destin", a fost mângâiat și sărutat ca un copil".

Nu-i așa că e cu totul minunat! Ce film tulburător ar ieși de aici! Întâiul cal care a trecut Carpații cu batalioanele române, la arme cu frunze și flori, purta numele "Destin", era alb ca spuma zorilor și a fost sărutat și dezmierdat de români, ca un copil. Poate că așa a vrut bunul Dumnezeu, să întruchipeze destinul nostru de oameni drepți și cinstiți într-un cal eliberator, pe care de mii și mii de ani tot merg în buestru, descălecătorii noștri de țară pe câmpurile de bătaie ale istoriei.

Doamnelor și domnilor,

Așa după cum s-a statornicit o regulă de conviețuire între noi, pe care Partidul România Mare a respectat-o mereu, la praznicele naționale se cuvine să fim uniți în cuget și în simțiri. Excepție, ca de obicei, a făcut partidul care a fost reprezentat înaintea mea aici, dar era pe undeva explicabil.

Eu unul n-am criticat deloc actuala Putere și nici n-am s-o fac, măcar acum și aici. Tot ceea ce vă rog, în virtutea drepturilor și datoriilor mele constituționale de senator, de președinte al unui partid de opoziție, este să vă fie milă de acest popor, fiindcă degeaba arborăm noi drapele de mătase, de prisos intonăm noi muzici naționale și de pomană facem parăzi militare și se tot fac înălțări în grad și recepții fastuoase, dacă 7,5 milioane de români trăiesc, conform ultimelor statistici, la pragul unei sărăcii lucii.

Făuritorii Unirii nu s-au gândit nici un moment la un asemenea sfârșit de veac și de mileniu. Începe iarna, e ultima iarnă a secolului XX. Sub forfota zăpezilor strălucitoare, copiii vor porni cu colindul, cu steaua, cu plugușorul. Aici, un crâmpei de lumânare, dincolo un zurgălău de argint, e frig în case, e o foame crâncenă. Acestea sunt realități dramatice pe care nu le poate nimeni contesta.

De aici, de la înalta tribună a Parlamentul României, eu îi rog pe reprezentanții diplomatici ai țărilor occidentale să înțeleagă faptul că poporul român a ajuns efectiv la limita răbdării, are cuțitul la os și, dincolo de bariera asta, nu poate începe decât haosul sau apocalipsa și noi, cei de la Partidul România Mare, dorim integrarea euro-atlantică. Și noi suntem pentru modernizarea și optimizarea societății românești în funcție de imperativele unui nou mileniu.

Nu dorim să facem război cu nimeni, așa după cum mint diversioniștii de profesie, dar, pentru numele lui Dumnezeu, coșamarul poporului român trebuie să ia sfârșit, altminteri, degeaba ne dă întâlnire aici la fiecare 1 Decembrie, fiindcă în curând o să vorbim la pereți.

Știți oare, domnilor președinți și onorați colegi și stimați miniștri, câți români ne văd sau ne ascultă acum? Nici măcar un sfert de populație, din cel puțin două motive: unii concetățeni s-au săturat de vorbe, iar alții au fost debranșați de la curentul electric, fiindcă n-au avut bani să-l plătească.

Am început secolul XX în triumf și-l terminăm în genunchi. Noi știm ce se pregătește României de către Guvernul mondial care conduce lumea prin cele două pârghii teribile: financiare și militare.

Am primit recent, de la Londra, volumul intitulat "Sfârșitul statului național", prin care economistul japonez Kenici Ohmaie fundamentează politica desființării patriilor, în numele unei globalizări care, cel puțin, pe noi, românii, ne va transforma în salahorii lumii. Există și alte studii, iar toate ne rezervă un viitor sumbru, în vreme ce marile puteri își păstrează cu stășnicie statul național, ni-l dinamitează pe al nostru. Din fericire, avem antidot la asemenea primejdii.

Să nu ne pierdem speranța, candela iubirii de țară să rămână de-a pururi aprinsă în fiece casă de români! Laudă eternă acelor femei minunate și acelor bărbați netemătoride moarte care au readus la patria mamă Basarabia, Bucovina și Transilvania, pământuri, în veci, românești!

Pentru noi, cei de la Partidul România Mare, românii noștri sunt cei mai buni, cei mai frumoși, cei mai deștepți, cei mai admirabili oameni din lume. În aceasta constă naționalismul luminat. Am o încredere oarbă în forța de renaștere a poporului român.

Fie veșnic binecuvântată Ziua de 1 Decembrie 1918, cea mai măreață zi din istoria neamului!

Sus inima, români!

Trăiască România Mare, condusă și salvată în curând de partidul care-i poartă numele!

La mulți ani, iubit popor român!

Vă mulțumesc. (Aplauze din partea stângă a sălii.)

Domnul Mircea Ionescu Quintus:

Mulțumesc, domnule senator. Are cuvântul, din partea Grupului parlamentar al PUNR, domnul deputat Petre Țurlea.

Domnul Petre Țurlea:

Doamnelor și domnilor invitați,

Doamnelor și domnilor colegi,

Domnilor membri ai Guvernului,

Domnule președinte al României,

În 1990, la propunerea PUNR, Adunarea Constituantă a hotărât ca ziua națională a României să fie 1 Decembrie, ca recunoaștere a faptului că cel mai important moment al istoriei românilor este încheierea procesului de făurire a statului național unitar la 1 Decembrie 1918.

De ziua națională, așa cum ați auzit și mai înainte, este bine să rememorăm câteva fapte istorice, chiar dacă acestea sunt foarte cunoscute.

Marele act de la Alba Iulia din 1918 a încununat un proces istoric de câteva sute de ani, proces desfășurat în contextul existenței a două elemente fundamentale ce caracterizează evoluția istorică în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic. Primul este unitatea poporului român și al doilea, continuitatea absolută de viață a acestuia în întreg teritoriul pe care trăiește și în secolul al XX-lea, ceea ce creează, numai pentru acest popor, dreptul de a-și înființa aici un stat al său.

Procesul Unirii s-a încheiat în 1918. Autorul acestei realizări istorice este poporul român în ansamblul său, cel care a dat jertfele nenumărate care au marcat drumul. Câți au pierit pe acest drum, pentru acest ideal, nu se știe. Știm doar câteva cifre: 40.000 de români asasinați de unguri în 1848, pentru că aceștia s-au opus înglobării Transilvaniei în Ungaria; 11.000 de români morți pe câmpurile de luptă din Bulgaria, la 1877; peste 800.000 de români morți în primul război mondial și alte zeci de mii care au suferit în temnițele austriece, maghiare sau rusești. Toți sunt eroi ai neamului și merită deopotrivă recunoștința noastră.

Au făurit voința populară a atingerii idealului național, intelectualii și oamenii politici. De la învățătorii de sat, care știau că istoria este întâia carte a unei nații, că ea formează sentimentele patriotice la marii oameni de cultură ca Nicolae Iorga, care nu s-au ferit niciodată să afirme că sunt naționaliști, că luptă pentru drepturile nației române, și o clasă poliltică formată în mare parte din oameni nu doar cu sentimente patriotice, ci și cu o vie inteligență, capabilă să găsească mereu căile și metodele optime.

Și trebuiesc menționați stâlpii de susținere a românilor în lupta lor pentru unire: școala, Biserica Ortodoxă Română și Biserica română unită cu Roma, armata.

În multe din etapele Unirii, românii au beneficiat de ajutorul unor mari puteri. Este vorba aici de Franța, Anglia, Statele Unite ale Americii, Rusia, Italia, cărora trebuie să le arătăm recunoștința noastră. Tratatele de pace din 1919-1920 vor accepta existența de fapt și de drept a României Mari la care se ajunsese prin lupta și prin acțiunea democratică plebiscitară.

Avatarurile României Mari se cunosc. Ea a rezistat înțelegerii între Lenin și Bela Kun în 1919. Nu a mai rezistat însă înțelegerii între Molotov și Ribbentrop. În 1940, Rusia comunistă a cotropit Basarabia și Bucovina de Nord, Ungaria hortystă a cotropit Transilvania de nord, Bulgaria a ocupat Dobrogea de sud. A fost o clipă când, prin noi jertfe ale armatei române condusă de marele erou al neamului românesc, mareșalul Ion Antonescu, Basarabia și Bucovina de Nord au revenit patriei, aceeași putere comunistă cotropindu-le iarăși în 1944. Alte sute de mii de morți din rândurile armatei române vor readuce Transilvania de Nord acasă în 1944-45.

Așa am străbătut, doamnelor și domnilor, 81 de ani de la Marea Unire. Așa am ajuns a fi acum mai puțini decât în 1918, dar speranța în refacerea României Mari trebuie să o păstrăm.

Astăzi, Germania fascistă și Rusia comunistă nu mai există. În locul lor există o Germanie democrată și o Rusie democrată și există o Europă democrată. De aceea, urmările Pactului Ribbentrop-Molotov trebuie înlăturate, timpul se scurge în favoarea împlinirii dezideratelor drepte ale popoarelor și datorită existenței acestei speranțe, Ziua națională a României este 1 Decembrie, dată care simbolizează România Mare. La asemenea aniversări, trebuie să ne întrebăm cum răspundem noi sacrificiilor înaintașilor.

În 1909, Nicolae Iorga spunea: "Fiecare generație poartă răspunderea menirii și a faptelor sale, fiecare generație este datoare față de ceea ce au fost înainte de dânsa să ducă mai departe moștenirea lăsată de acestea și să o întregească, iar generația care nu face acest lucru este condamnată la uitare în amintirea urmașilor".

Generația de astăzi, de la sfârșitul secolului XX, și-a făcut datoria? Dacă ne uităm peste țară și vedem cum arată ea azi, cum este gospodărită, cum trăiesc românii de azi, cum este privită România în lume, răspunsul, evident, este negativ. Dar, nu poporul, nu politicienii de azi, în ansamblul lor, ci cei care conduc în acest moment România poartă întreaga vină. De aceea putem spune: conducătorii României din 1918 erau niște oameni mari. Conducătorii României din 1999 sunt oameni mici.

Răspunzându-i ilustrului reprezentant al UDMR-ului care a vorbit acum câteva minute la această tribună, vreau să vă aduc la cunoștință un fapt de neexplicat. Săptămâna trecută chiar, la Sfântu Gheorghe, oraș care se află încă în România, primarul UDMRist al localității, Albert Almos, a amendat cu 7 milioane de lei pe prefectul acelui județ, Covasna, domnul Gheorghe Tatu, reprezentant al Partidului Democrat, pentru că acest prefect a îndrăznit să arboreze în fața prefecturii 3 steaguri ale României.

Iată, doamnelor și domnilor, iată domnilor din Guvern, în mijlocul României, un prefect ia amendă de 7 milioane de lei de la un reprezentant al UDMR-ului, pentru că a arborat steagul țării, asta în preajma sărbătoririi unității naționale.

Statul român deplin unitar, creat acum 81 de ani, este în pericol nu doar de ciuntire teritorială, conform experimentului făcut asupra Serbiei, ci este în pericol de dispariție. Nu întâmplător, PUNR m-a trimis pe mine astăzi la tribuna Parlamentului. Reprezint pe românii din Covasna și Harghita, județele cele mai primejduite datorită acțiunii revizioniste maghiare din afara țării și din interiorul ei, județele cele mai primejduite datorită nepăsării puterii de la București.

PUNR este convins că România se poate reface, că poate să ajungă o țară dezvoltată economic, în care toți cetățenii ei să trăiască fericiți, că poate să ajungă o țară respectată în lume, că poate să se mențină ca stat național unitar. Toate acestea, doar dacă se va realiza o deplină solidaritate națională.

De ziua ei națională, PUNR urează României să redevină mare, puternică și bogată, iar românilor de pretutindeni să ajungă a trăi fericiți în această Românie de mâine. (Aplauze.)

Domnul Mircea Ionescu-Quintus:

Vă mulțumesc, domnule deputat.

Are cuvântul, din partea Grupului parlamentar al minorităților naționale din Camera Deputaților, domnul deputat Șaganai Nusfet.

Domnul Nusfet Șaganai:

Domnilor președinți,

Domnule prim-ministru,

Domnilor miniștri,

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Domnilor invitați,

În această zi aniversară, reprezentanții comunităților etnice care fac parte din Grupul parlamentar al minorităților naționale din România aduc un profund omagiu memoriei colective a celor care au luptat și s-au jertfit de-a lungul veacurilor pentru împlinirea visului milenar al tuturor românilor, unirea într-un singur stat pe pământul străbun al Daciei lui Decebal și Traian.

Totodată, dau înaltă apreciere și omagiază memoria celor care au conceput și participat direct la adoptarea de către Marea Adunare de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918, a Rezoluției care a proclamat Unirea Transilvaniei cu România, act de importanță fundamentală în făurirea și dezvoltarea ulterioară a statului național unitar român.

Această zi este nu numai sărbătoarea națională a românilor, ci și a tuturor celorlalți cetățeni de altă etnie din România care trăiesc de secole împreună pe aceste meleaguri, împărtășind aceleași bucurii și necazuri și năzuind la prosperitatea și viitorul luminos al patriei lor comune.

Declarăm, cu acest prilej, Parlamentelor tuturor țărilor lumii că în țara noastră problema națională a fost soluționată la cerințele și exigențele existente în prezent în țările cele mai democrate și civilizate din lume (Aplauze.), că în România minoritățile naționale se simt cu adevărat la ele acasă.

Ce poate fi mai convingător în această privință decât faptul că minoritățile naționale se bucură în prezent în România de aceleași drepturi și au aceleași îndatoriri ca și populația majoritară română? (Aplauze.)

În toate domeniile de activitate economică, socială și politică, în activitatea de făurire a bunurilor materiale, în învățământ, inclusiv în limba maternă, în cultură și artă, în exercitarea liberă și neîngrădită a convingerilor lor religioase, egalitatea deplină în fața legii, folosirea limbii materne în relațiile cu autoritățile publice, cele de mai sus reprezentând doar unele dovezi incontestabile ale modului pozitiv în care a fost rezolvată problema națională în România.

Totodată, Constituția din 1923, adoptată după Marea Unire, a consfințit principiul reprezentării în mod echitabil a tuturor comunităților etnice din România în organele legislative și administrative centrale și locale, corespunzător ponderii deținute de fiecare comunitate în structura demografică a țării.

Ca rezultat, aplicarea prevederilor Constituției din 1923, una din cele mai moderne din lume în acea vreme, a contribuit efectiv la adâncirea și extinderea pe multiple planuri a sentimentelor de stimă reciprocă și conviețuire pașnică între toate comunitățile etnice din România, sentimente care dăinuie și se amplifică tot mai mult în zilele noastre.

În ce privește Comunitatea turco-tătară, pe care o reprezint lin Parlamentul României, cercetările întreprinse, mărturiile și dovezile documentare de care dispunem atestă în mod convingător faptul că încă din primele lor contacte, turco-tătarii și românii au trăit și trăiesc și în prezent în deplină armonie și înțelegere reciprocă, istoria neconsemnând fapte de natură să lezeze trăinicia acestor relații.

În acest moment aniversar, care marchează 81 de ani de la adoptarea Rezoluției Marii Uniri de la Alba-Iulia, considerăm că este necesar ca toți cetățenii țării, indiferent de naționalitate, să se angajeze cu mintea și brațele lor la înscrierea României în coordonatele progresului și bunăstării, la afirmarea ei tot mai puternică în arena internațională. (Aplauze)

Domnul Mircea Ionescu-Quintus:

Vă mulțumesc, domnule deputat.

Are ultimul cuvânt, din partea colegilor parlamentari care au devenit independenți, domnul deputat Nicolae Popa.

Domnul Nicolae Popa:

Domnilor președinți,

Domnule prim-ministru,

Domnilor miniștri,

Stimați membri ai Corpului diplomatic,

Doamnelor și domnilor parlamentari,

Avem deosebita plăcere să ne aflăm astăzi alături de dumneavoastră pentru a evoca ziua sacră a realizării statului național unitar român, de la 1 Decembrie 1918.

La Alba-Iulia, cu 81 de ani în urmă, s-a marcat destinul nostru ca popor, împlinindu-se un trecut multimilenar de jertfă și glorie pe altarul luptei pentru unitatea tuturor românilor și deschizându-se totodată larg porțile unui viitor mai bun, în demnitate și speranță pentru toate generațiile.

Alba-Iulia, această Mecca a neamului românesc, trebuie să rămână- și istoria ne-o cere- cel puțin o dată pe an, Capitala spirituală a României, un sanctuar pentru toți românii, indiferent unde s-ar afla ei.

Există o rațiune mai presus de fiecare generație în parte, care impune omagierea cu inimă curată și de bună-credință a marilor momente ale destinului național.

Fiecare gest de omagiere a istoriei poporului înseamnă de fapt însușirea unei perene lecții de demnitate și responsabilitate față de valorile și marile fapte pe care se sprijină edificiul României eterne.

Deci, stimați colegi, chemarea pe care ne-o adresează tuturor celor de azi Alba-Iulia este îndemnul spre a asigura patriei un viitor pe măsura neistovitelor aspirații și speranțe ale poporului, plămădite în veacuri de luptă și sacrificii pe care mulți dintre înaintașii noștri n-au pregetat să le plătească cu prețul suprem al vieții lor.

De fiecare dată, la 1 Decembrie ne reînnoim legământul de a fi români și stăpâni în țara noastră, de a fi demni de cei care au fost și ce vor urma după noi.

Indiferent cât de grea este ziua de azi, să avem curajul de a spera în mai bine, să găsim noi înșine voința și energiile de a clădi un viitor mai bun.

Unirea de la 1918 a reprezentat momentul de răscruce istorică în care românii și-au zidit, prin propriile forțe și înțelegere, șansa desăvârșirii procesului evoluției de la popor la națiune.

Acesta este momentul de veșnică îmbrățișare a românilor de pretutindeni, a fiilor unei țări unice – România.

Unirea este inconfundabilă, așa cum inconfundabil este chipul mamei și laptele ei, pe care nu-l uităm toată viața.

Și totuși, partidele politice de la Putere, mută, an de an, după bunul plac și după cum le dictează interesele electorale, sărbătoarea sfântă a Unirii de la București la Alba-Iulia, ca și cum și-ar muta propriile bagaje.

Anul trecut, când s-a împlinit o cifră rotundă de la această mare sărbătoare a neamului românesc, dânșii nu au binevoit să o onoreze cu prezența la Alba-Iulia, unde ar fi fost firesc să se sărbătorească acest eveniment deosebit.

Nu contează locul, nu contează momentul, ci doar spectacolul. Or, este evident pentru toți românii că această sărbătoare nu poate avea loc decât la Alba-Iulia, locul unde Marea Unire a fost săvârșită.

La 1 Decembrie, trenurile se duc și se întorc în aceeași gară, Alba-Iulia, această gară fiind unica șansă și bucurie a românilor, floarea de leac care vindecă rănile sufletului românesc, atât de încercat de-a lungul veacurilor.

Dacă știm și dacă avem capacitatea de înțelegere de a ne menține și a păstra o culme de istorie națională, cum este sublimul act al Unirii, atunci vom da dovadă de patriotism, de responsabilitate față de istoria națională și de respect pentru tot ce au înfăptuit înaintașii noștri.

A pângări sau a renunța la acest moment crucial al istoriei României este ca și cum ai sparge oglinda propriului chip, a cărei reflecție este, fără nici o umbră de îndoială, oglinda națională.

În convocarea Adunării Naționale de la Alba-Iulia se spunea: "Istoria ne cheamă la fapte. Mersul irezistibil al civilizației omenești a scos și neamul românesc din întunericul robiei la lumina conștiinței de sine".

Ne-am trezit din somnul de moarte și vrem să trăim, alături de celelalte națiuni ale lumii, liberi și independenți. În numele dreptății eterne și al principiului liberei dispozițiuni a națiunilor, principiu consacrat acum de evoluția istoriei, națiunea română din Ungaria și Transilvania vrea să-și hotărască însăși soarta sa de acum înainte.

La Alba-Iulia, cetatea de scaun a neamului românesc, au sosit 1228 de delegați aleși din toate județele Transilvaniei, cât și delegați ai partidelor politice, reprezentanți ai elitelor economice, culturale, religioase, militare și sportive de pe întreg teritoriul Transilvaniei.

În afară de delegații aleși, în ciuda tuturor greutăților și opreliștilor, a venit, din zecile de orașe și sutele de sate, un număr de peste 100 de mii de oameni să participe și să hotărască Unirea Transilvaniei cu România.

Atunci, prin glasul lui Vasile Goldiș, omul cu înaintate concepții social-politice, recunoscut erudit și om de cultură, s-a strigat: "Trăiască România Mare!"

Marele om politic Iuliu Maniu spunea: "Toată lumea a recunoscut acum că fiecare trebuie să-și constituie un singur stat, că numai așa poate contribui la înaintarea civilizației mondiale, conform nevoilor sale proprii. Îndeosebi noi, românii din Ardeal și Ungaria, suntem în drept să cerem această Unire, fiindcă aici, la noi, este leagănul românismului".

Episcopul Miron Cristea, în cuvântarea rostită în sala Marii Uniri spunea: "Ca să ne folosim și noi, românii din Banat, Ungaria și Transilvania, de dreptul cuprins în acest evanghelic principiu, am venit la această istorică și măreață Adunare, în străvechea Alba-Iulia, de care ne leagă amintirea celor mai crude chinuri și suferințe, dar și cea mai sfântă nădejde.

Deși au trecut veacuri de atunci, totuși, și acum aud cum geme din adânc, din fundul temnițelor, regele munților, Iancul, aud mai ales suspinele și sfâșietoarele urlete de durere ale mucenicilor Horia și Cloșca, care aici, pe locul unde stăm acum, au fost trași pe roată".

Regele Ferdinand Întregitorul a spus în acele momente grave prin semnificația lor: "În numele românilor din vechiul Regat, din Basarabia și Bucovina, astăzi, uniți cu profundă recunoștință, primesc hotărârea fraților de peste Carpați de a săvârși Unirea Națională a tuturor românilor și declar pe veci unite în Regatul Român toate ținuturile locuite de români, de la Tisa până la Nistru".

Actul Unirii din 1918 a fost opera unor conclucrări desăvârșite între oamenii politici, intelectualii și toate celelalte minți luminate și popor.

Această perioadă frământată până la realizarea Marii Uniri a fost caracterizată ca o golgotă a neamului românesc. Entuziasmul a fost de nedescris. Unirea era înfăptuită. Ea a fost un drept inalienabil al poporului român, un țel de veacuri, urmărit cu perseverență și consecvență.

În concepția Alianței pentru România, generația noastră are obligația morală de a aduce prinos de recunoștință celor ce au înfăptuit acest sublim act al Unirii de la 1918.

Se cuvine să ne oprim cu emoție în fața Sălii Unirii, pe frontispiciul căreia este înscris în marmură mărețul act de la 1918, care, în traducere, sună cam în felul următor: "În anul Domnului 1918, la 1 Decembrie, în acest loc, a fost proclamată Unirea Transilvaniei cu întreaga Românie, prin votul solemn și unanim al poporului, pentru totdeauna și în mod irevocabil. Memoria acestui fapt să fie eternă".

Închei, stimați colegi, exprimându-vă un gând după cuvintele poetului antic, exilat la Tomis, pe malul Pontului Euxin, Ovidiu: "Fiecare este făuritorul propriului destin".

Vă mulțumesc.

Domnul Mircea Ionescu-Quintus:

Vă mulțumesc, domnule deputat.

Doamnelor și domnilor,

Mulțumindu-vă pentru participare, declar închisă ședința comună solemnă a Camerei Deputaților și Senatului, consacrată sărbătoririi Zilei Naționale de 1 Decembrie și a 81 de ani de la Marea Unire.

Vă mulțumesc.

Ședința s-a încheiat la ora 14,45.

Adresa poștală: Palatul Parlamentului, str.Izvor nr.2-4, sect.5, București miercuri, 3 martie 2021, 19:41
Telefoane (centrala): (021)3160300, (021)4141111
E-mail: webmaster@cdep.ro