Sittings of the Senate of May 14, 2007

	1.	Declaraţii politice prezentate de senatori:
		1.7	Adrian Păunescu (PSD) - Pledoarie pentru valorile culturale;

Doamna Norica Nicolai:

................................................

Dau cuvântul domnului senator Adrian Păunescu, Grupul parlamentar al Partidului Social Democrat, pentru a susţine declaraţia politică.

Domnul Adrian Păunescu: Ceea ce aş vrea eu să spun, astăzi, este, într-un anumit fel, o parte din refrenul, pe care l-am tot intonat în faţa dumneavoastră, şi anume, pledoaria pentru valori. În martie, atrăgeam atenţia asupra felului criminal în care nişte ziare perverse, nişte ziare ticăloase, nişte ziare stipendiate partizan atacă pe marele om de cultură şi creator, care a fost Octavian Paler. Atunci el era în viaţă. Pentru că Octavian Paler devenise un critic aspru al preşedintelui în curs, aşa cum fusese un critic acerb al preşedintelui Ion Iliescu şi al preşedintelui Emil Constantinescu - dar reacţiile faţă de acea atitudine a lui Octavian Paler erau pozitive - acum, Paler devenise "bătrânul activist comunist"./ Sigur că se poate spune orice despre oricine, dar există şi un anumit bun simţ care ar trebui să-i oprească pe nemernici să lovească într-un om pe care vârsta, în mod vădit, îl împingea spre sfârşit. Am protestat, acum două luni şi ceva, împotriva acestui tratament la adresa lui Paler, cum am protestat şi împotriva faptului că un mare cântăreţ ca Dan Iordăchescu, o mare interpretă cum este Tatiana Stepa, un mare grup de intelectuali, care nu fac politică prezidenţială, se află în pericol, scriitorul George Bălăiţă fiind, el însuşi, ameninţat cu darea afară din casă, şi-mi amintesc şi protestul mai vechi al colegului senator Corneliu Vadim Tudor împotriva felului în care a fost tratat marele actor George Constantin, care a şi murit din aceasta. A murit, tot sub teroarea unei anumite intoxicări a opiniei publice, marele medic care a fost Dorin Hociotă, vinovat de a fi fost cel mai bun în meseria lui, pentru că, evident, preşedintele Ceauşescu nu-şi putea alege un medic după dosar, ci după fapte, şi Dorin Hociotă a fost terorizat şi şantajat, ca şi mulţi alţi intelectuali. În ce mă priveşte, încă nu am murit şi nici nu cred că moartea mai e o soluţie în momentul acesta, deşi sunt ţinta, ca şi alţii din această sală, ca şi alţii din zona intelectuală, din zona publică, a unor campanii mizerabile. Acum, de curând, mi s-au scos nişte scrisori din 1982, către Nicolae Ceauşescu, în care-i spuneam că "l-am iubit, îl iubesc şi îl voi iubi şi nici nu am altă cale". Eu, însă, în scrisoarea aceasta, nu voiam să-l cuceresc pe Nicolae Ceauşescu pentru a face nişte copii împreună cu el! Eu aveam de apărat nişte oameni, nişte idei şi încercam să-l conving că - o să vedeţi dacă o să se publice scrisoarea adevărată - "vigilenţii de ocazie îl intoxică şi-l depărtează de oameni..." Aş ruga să fie puţină linişte, doamnă preşedinte!

Doamna Norica Nicolai: Îi rog pe colegii mei să fie mai puţin veseli!

Domnul Adrian Păunescu: Nu este prima oară când mi se întâmplă lucrul acesta, şi nici nu o să fiu un renegat pentru tot ceea ce am făcut, dar vreau să se judece tot ceea ce am făcut. A-i spune cuiva, într-o scrisoare "Cu toată consideraţia!", nu înseamnă, totdeauna, chiar toată consideraţia. Înseamnă şi un mod de a comunica, mai ales când vrei să aperi cauze înalte. Nu poţi să-i spui celui cu care vorbeşti "Nenorocitule, nu-l ierta pe Marin Sorescu, în 1982, că a fost la meditaţia transcendentală, taie-i gâtul, scoate-l din cărţi!" Pledoaria mea a fost inversă. Pledoaria mea a fost pentru valorile naţionale. Dar, iată, mâine, se vor împlini 27 de ani de la moartea absurdă a lui Marin Preda. Avea numai 53 de ani şi ca în versul lui Blaga, genialul vers al lui Blaga, care nu are nicio metaforă, are doar o revelaţie divină, şi care spunea "Sunt mai bătrân decât tine, mamă!", şi noi suntem mai bătrâni decât Marin Preda. Suntem mai bătrâni decât dumneata, Marin Preda, suntem mai bătrâni decât Eugen Barbu. Dacă vom scăpa teferi din canonada de jeg şi de otravă, vom putea fi mai bătrâni chiar decât propriul nostru vis. Suntem mai bătrâni decât Nicolae Labiş, omul de geniu, citat foarte corect şi foarte la timp - aşa aş fi vrut şi eu să o fac - de către poetul Vadim Tudor. Dar, ar trebui să revedem ce înseamnă dispariţia lui Marin Preda, faţă de năvala de lucruri absurde din viaţa contemporană atât pe plan interior, cât şi pe plan extern. Înseamnă că, de exemplu, vorbim despre secetă, despre irigaţii, vorbim despre toate cele care s-au distrus şi, fireşte, întrebăm cine este de vină? Dar, mai mult decât atât, eu întreb, totuşi, cine a făcut irigaţiile? Nu cumva trebuie să scădem din negrul pe care-l adresăm unei personalităţi istorice, complexe, cum a fost Nicolae Ceauşescu, să scădem şi meritele, ca negrul să se potrivească numai acolo unde este cazul? Nu cumva acele irigaţii au costat bani mulţi, ai ţării, distrugerea lor costând şi mai mult, iar refacerea lor, astăzi, fiind aproape imposibilă, pentru că nu mai avem suportul material necesar unei asemenea aventuri obligatorii pentru o ţară care se deşertifică? Tot vinovat este Nicolae Ceauşescu şi pentru inundaţii? - de altfel, luate ca model din Anglia, Israel şi din ţările de tip competiţional ale lumii - tot vinovat? Şi tot vinovaţi sunt aceia care au sprijinit acest mod de construcţie naţională şi nu au încurajat în niciun fel deconstrucţia, deşertificarea, nu numai a Câmpiei Dunării şi a României, în genere, ci şi deşertificarea conştiinţei naţionale? Vedeţi, se întâmplă, lângă noi, lucruri care contravin unor declaraţii, chiar prezidenţiale. Avem exemplul Canalului Bîstroe. Nu a fost preşedintele la Kiev sau la marginea de azi a ţării, în Bucovina de Nord, de fapt, şi s-a întâlnit cu celălalt preşedinte de dincolo de graniţă şi s-au bucurat, şi-au făcut declaraţii frumoase? Şi, ce s-a întâmplat cu pericolul pe care-l reprezintă Bîstroe, şi ce putem noi face? Am cerut, la aprobarea prezenţei trupelor americane în România, în Parlament, să ridicăm puţin şi noi fruntea şi să avem pretenţii de la cei cu care suntem în relaţii corecte şi pe care-i considerăm prieteni. Nu este normal ca abuzivii din politica internaţională să înceapă să se teamă şi să se gândească de mai multe ori, înainte de a lua o decizie atât de importantă care modifică întregul climat din zonă şi ameninţă Dunărea? De ce am intrat noi în NATO? De ce suntem în Uniunea Europeană? Ca să scoatem carnetul şi să ne legitimăm la vamă, când nici acolo lucrurile încă nu sunt clare şi ne iau vameşii unguri mâncarea din portbagaje, zicând că nu este ştampilată european? Nu este o nebunie? Este un gest de extremism să apărăm, nu numai demnitatea naţională, ci şi pretenţia naţională, dacă toţi cei care ni se declară prieteni şi cărora le suntem prieteni, au pretenţii pe care noi le satisfacem, uneori, înainte ca ei să o ceară? Aici este vremea şi aici este treaba negociatorilor, şi aici, problema noastră este cum alegem negociatorii. Negociatorii trebuie să ţină loc de luptători, dar trebuie să fie nişte luptători la nivelul ideii, la nivelul argumentelor. Este inadmisibil să fim trataţi în acest mod, să fim expediaţi la etcetera, să curgă "toate Bîstroele" peste noi, să facă domnii Frattini, Gontz şi, mai ales, Voronin, la Chişinău, un loc privilegiat pentru Ungaria, şi României să i se refuze dreptul de a fi în slujba fraţilor din Moldova. Iarăşi, nu-i acuz pe aceia, atât cât îl acuz pe preşedintele acestei ţări, care ne-a iluzionat, ne-a păcălit. S-a dus pe acolo şi a făcut gesturi care au creat rumoare şi i-au creat o anumită popularitate "Uite ce curajos e!" A zis frumos, de altfel, memorabil, delegatului Rusiei la Strasbourg, "Domnule, aţi stat atâta timp la noi şi noi nu v-am întrebat de ce staţi­?" Numai că, nici nu este adevărat. Sunt oameni care au întrebat de ce stau. Tata, de exemplu, şi zeci, sute de mii de deţinuţi politici au întrebat ce caută ruşii aici. Din păcate, ruşii nu au stat în România de capul lor, ci de capul tuturor aliaţilor. Şi de capul Statelor Unite, şi de capul Marii Britanii, şi de capul Franţei. Al Germaniei nu, pentru că erau şi în Germania cum erau şi la noi. Dar, în fine, replica este memorabilă. Ce se întâmplă, însă? Acum, degeaba suntem liberi faţă de Rusia, dacă nu suntem liberi, pe de-a întregul, faţă de prietenii noştri şi ei nu se simt datori să sară în ajutorul nostru. Nouă ne trebuie mereu dovezi că suntem noi înşine! Am fost copil de puşcăriaş şi nepot de puşcăriaş politic şi de la 13 ani tot mă justific, tot spun "Da, să ştiţi că eu nu sunt duşman, sunt un om ca toţi ceilalţi. Am dreptul să fiu pionier, am dreptul să fiu UTM-ist, am dreptul să fiu UTC-ist, am dreptul să fiu membru al partidului!", singurul partid care exista, atunci, în România. Nu-mi luaţi aceste drepturi, nu sunt privilegii! Pentru ca să treacă 1989 şi să mă justific pe cealaltă parte. Nu se poate la nesfârşit şi la nivel individual, şi la nivel naţional să creăm justificarea ca singurul mod de producţie! Între timp, 60 de mii de copii români nu au părinţi, pentru că părinţii sunt plecaţi să câştige un ban. Trăiesc în seama vecinilor, a prietenilor, a asistenţilor maternali sau în centrele de plasament. Între timp, toată demagogia noastră se risipeşte penibil. Nu avem, la marile uzine ale ţării, care dădeau stabilitate economică şi morală: "Rulmentul", "Tractorul", nu avem locuri de muncă. Se vor vinde terenurile pentru ele însele, să se facă, probabil, centre comerciale sau cine ştie ce, în beneficiul altora. Această ţară nu e condusă, din păcate! Această ţară este şantajată, terorizată şi lăsată de izbelişte. Vreau să numesc dezechilibrul prin care trecem şi la nivel individual, şi la nivel obştesc, şi la nivel naţional, o criză aproape irezolvabilă! Putem noi, ca social-democraţi, tampona absurda ridicare a preţurilor, scoaterea oamenilor din locuinţe, dezinteresul faţă de muncă? Le putem tampona cu diverse măsuri momentane şi locale, dar ne aflăm în interiorul unei mari crize. Eu nu aş zice că doar Traian Băsescu este vinovat. Sunt şi mai vechi, şi mai noi vinovaţi. El este cel mai vinovat, dar, aşa cum am mai spus şi acum trei săptămâni, cred că e foarte important să ne asumăm propria noastră răspundere şi să facem ceea ce am făcut în ultimele săptămâni, şi anume, să devenim chiar un Parlament de care să asculte oamenii, de care să asculte instituţiile, un Parlament care să se implice nu în chestiuni minore, nu în chestiuni de detaliu, deşi nici ele nu sunt totdeauna lipsite de importanţă, nu în chestiuni trecătoare, ci în stabilirea unui curs mai rodnic al României. Fără îndoială, şi corupţia este gravă, dar ea nu este neapărat invenţia cuiva, ea este sistemică. Dacă în socialism blocajele de tip economic erau previzibile, şi unele se şi întâmplau,în capitalismul pe care îl trăim noi, s-au deblocat toate, inclusiv lipsa de ruşine şi de moralitate.

Doamna Norica Nicolai: Domnule senator, cu toată consideraţia v-aş ruga să vă apropiaţi de finalul declaraţiei dumneavoastră.

Domnul Adrian Păunescu: Doamnă preşedintă de şedinţă, mă apropii cu toată sfiala de finalul cuvântului meu. Aş vrea să închei cu reamintirea faptului că printre noi au trăit oameni extraordinari, şi că au fost oameni extraordinari o dovedeşte împrejurarea de a ni-i aminti atunci când avem nevoie măcar de întrebări, dacă nu şi de soluţii. Sigur, v-aş spune, am mai spus o dată, dar e extraordinară o replică pe care, într-o carte pe care a scris-o ca gazetar şi scriitor tânăr, în 1970, Marin Preda spunea că tatăl său avea o replică (a pus-o şi într-o carte de proză), acesta fiind ţăran român din Câmpia Dunării, care venea la Bucureşti, iarna, pentru că la Bucureşti iarna era mai cald, între timp s-a produs egalizarea satului cu oraşul, e la fel de frig peste tot. Tatăl lui Marin Preda se trezea dimineaţa la trei, cam când se culca Marin Preda, iar Marin Preada îi striga de acolo, din camera lui, măi, culcă-te, măi, că e devreme. Tatăl său nu vorbea cu el, vorbea cu istoria şi întreba atunci, întrebarea continuă să zguduie palatele, cum ai să guvernezi dumneata fără opoziţie? E o întrebare care trebuie pusă şi azi, într-un moment istoric în care s-au auzit cele mai cumplite atacuri la adresa opoziţiei, şi la adresa adversităţii politice. Acele ameninţări nedrepte, acele ameninţări imprudente, acele ameninţări într-adevăr dictatoriale, pe care le-am rezumat într-o strofă pe care o spun acum în încheiere. Observăm că nu-i aici bărbatul, Care o să cadă, n-o să cadă, Alergând de-a lungul şi de-a latul, Ca viteazul clasic din baladă, Provocând delir şi debandadă, Atât a asmuţit electoratul Să ne arunce peste balustradă. El e omul trist, în trista lume, Care-şi poartă chiar porecla în nume. (Aplauze din sală)

Doamna Norica Nicolai: Vă mulţumesc domnule senator.