Adrian Păunescu
Adrian Păunescu
Sittings of the Senate of September 29, 2008
Abstract of the sittings
Full-text of the sittings
Published in Monitorul Oficial no.89/09-10-2008

Parliamentary debates
Calendar
- Chamber of Deputies:
2019 2018 2017
2016 2015 2014
2013 2012 2011
2010 2009 2008
2007 2006 2005
2004 2003 2002
2001 2000 1999
1998 1997 1996
Query debates
for legislature: 2016-present
2012-2016
2008-2012
2004-2008
2000-2004
1996-2000
1992-1996

Meetings broadcast

format Real Media
Last meetings
20-03-2019
13-03-2019 (joint)
Video archive:2019 2018 2017
2016 2015 2014
2013 2012 2011
2010 2009 2008
2007 2006 2005
2004 2003
You are here: Home page > Parliamentary Business > Debates > Calendar 2008 > 29-09-2008 Printable version

Sittings of the Senate of September 29, 2008

  1. Declarații politice prezentate de doamnele și domnii senatori:
  1.2 Adrian Păunescu (PSD) - declarație politică referitoare la: câteva momente importante din viața lui Adrian Păunescu; demisia sa din Comisia de anchetă privind activitatea Institutului Cultural Român;

Doamna Norica Nicolai:

................................................

Domnule senator Adrian Păunescu, aveți cuvântul.

Domnul Adrian Păunescu:

Am să vă rog, încă de la începutul cuvântului meu, să îmi îngăduiți să vă rețin mai mult timp cu o declarație fundamentală pentru toți acești patru ani și, poate, pentru mai mult decât atât.

Doamnelor și domnilor colegi, Trece vremea și poate că mâine nu ne vom mai vedea.

Cu siguranță, în formula în care suntem azi nu ne vom mai regăsi, un fel de ruletă nebună va rări rândurile noastre și le va și împrospăta.

De aceea, considerându-mă la fel de trecător ca oricare dintre dumneavoastră, vreau astăzi să vă arăt, cu puțin mai multă răbdare, câteva momente importante din viața celui care se întâmplă să fiu și care v-a fost coleg în toți acești ani.

În comuna copilăriei mele, Bârca, eu întocmeam scrisorile pe care familiile oamenilor arestați le trimiteau autorităților spre a încerca să afle unde sunt cei arestați.

În liceu, la Craiova, ca șef al clasei, am fost interogat care dintre colegii mei a pus, discret, în catalog, la o oră de practică, note ca să poată trece clasa.

N-am putut să particip la acea demascare și am părăsit acel liceu, mutându-mă la altul.

În facultate mi s-a cerut să merg la amfiteatrul Universității și să-l atac, pentru niște delicte de opinie, pe studentul la filozofie Virgil Tănase, cu care avusesem cu un an înainte o polemică aspră la o conferință națională studențească.

Am refuzat, cu toate riscurile, răzbunarea la care mă îndemnau lideri de partid ai Universității, afirmând că polemica noastră de la conferință era o polemică a doi oameni liberi.

Tot în timpul facultății am aflat că un student la Regie, Constantin Vaeni, a fost lăsat repetent de profesorul cu care era în dezacord pe chestiuni estetice și ideologice.

I-am luat apărarea studentului în revista "Amfiteatru" și am fost propus eu pentru exmatriculare.

Am fost ales, în câteva rânduri, secretar UTC al organizației de la Uniunea Scriitorilor, deși comitetul de sector și de municipiu mă infierau ca scandalagiu și anarhist.

În primăvara lui 1968 am organizat ședința lărgită la care a participat, cu un mare curaj, noul lider Ion Iliescu, care a ascultat răbdător criticile, unele foarte severe, ale scriitorilor și s-a solidarizat cu idealurile lor privind libertatea de gândire și de creație.

În același an, 1968, am participat la Festivalul mondial al tineretului de la Sofia, unde același Iliescu s-a luat de piept cu dogmatismul și a amenințat că delegația română va părăsi festivalul dacă sovieticii și bulgarii îi mai molestează la graniță pe tinerii social-democrați, creștin-democrați și anarhiști din Vest. Șeful delegației române nu a ezitat să fie de acord cu discursul meu în care citasem o frază genială și subversivă a lui Blaga despre noi românii: "Nu ne aflăm nici la răsărit, nici la soare-apune, noi suntem unde suntem, cu toți vecinii noștri împreună, pe un pământ de cumpănă."

În 1969, la o întâlnire a scriitorilor cu Nicolae Ceaușescu, l-am criticat vehement și, poate, excesiv pe noul secretar cu propaganda al partidului, am cerut desființarea cenzurii, afirmând că pe steagul partidului nostru nu trebuie să scrie cenzură și că nu trebuie confundate lucrurile, pentru că acela care este dușmanul cenzurii este dușmanul cenzurii, nu dușmanul țării.

În acea ședință s-a hotărât darea mea afară de la "România Literară", căci s-a luat în calcul și faptul, de o excepțională gravitate, că organizasem și publicasem în revistă ancheta "33 de scriitori despre filmul românesc", în care, la sugestia mea, toți interlocutorii afirmau că "Reconstituirea" este cel mai bun film românesc, deși filmul nu apucase să se afle pe ecrane, fiind interzis de Nicolae Ceaușescu însuși.

După ancheta din "România Literară" se dăduse drumul filmului, dar eu am fost sancționat.

Atitudinea demnă a lui Zaharia Stancu, a lui Marin Preda, a lui Eugen Jebeleanu, a lui Geo Dumitrescu și a mea au redus proporțiile nenorocirii și, în ultima instanță, am fost doar transferat.

În acel an, bursa nominală pe care am primit-o din Statele Unite ale Americii pentru Universitatea din Iowa n-a fost aprobată de autoritățile române.

Ambasada americană a insistat și, după un an, am putut pleca în America.

M-am întors cu o nouă experiență de viață și, în premieră, cu un mare interviu luat lui Mircea Eliade, care nu avea acces liber în cultura română.

Publicarea acestuia a stârnit scandal în ambele tabere: la extrema stângă că de ce, la extrema dreaptă că se efectuaseră câteva tăieturi în text.

Biroul Uniunii Scriitorilor m-a numit, la sfârșitul lui 1971 și începutul lui 1972, redactor-șef al revistei "Luceafărul".

Secretariatul CC al PCR a respins numirea mea.

Am rămas șomer timp de un an, până la 1 februarie 1973, când am fost numit redactor-șef la "Flacăra".

N-am să calific eu ansamblul activității mele de 12 ani în fruntea acelei reviste, voi spune doar că am întemeiat Cenaclul "Flacăra", mișcare culturală de frunte a întregului Est al Europei, am deschis revista problemelor oamenilor, iar pe ușa lângă care, de obicei, se dădeau bonuri petenților am cerut să se scrie "La «Flacăra» se intră fără bon", pentru a nu oferi datele de identitate ale petenților ofițerilor de Securitate, care mergeau la secția de scrisori și audiențe, din când în când, ca să țină sub control situația.

Am contribuit la scoaterea de sub cenzură a discului "Cantafabule" al trupei "Phoenix", scriind eu însumi, în acest sens, pe mapa de prezentare o pledoarie decisivă.

Am recitat pentru prima oară în public, în 1984 la Reghin, pe stadion, "Doina" lui Eminescu, după ce, în urmă cu 16 ani, îi cerusem lui Ceaușescu aprobarea și el nu mi-a dat-o decât în noiembrie 1984.

În perioada în care, la indicații de partid, s-au organizat în țară ședințe de înfierare a unei cărți de Octavian Paler, "Flacăra" a fost publicația care i-a luat apărarea scriitorului.

De altfel, în 1983, când Paler fusese dat afară de la "România Liberă" (și) pentru un articol de-al meu în care construisem parabola pompierilor dintr-un oraș italian, care, simțind că nu mai sunt necesari, pentru că se împuținează incendiile și scade și numărul lor, au început să provoace ei noaptea incendii, ca să le stingă ziua, am fost în audiență la Nicolae Ceaușescu și, pentru prima oară și ultima oară, la Elena Ceaușescu pentru a-i lua apărarea, pentru a cere dreptate pentru Paler și pentru a solicita scoaterea de sub interdicție a colindelor.

Un țăran român, Marin Ciucă, din Măldăeni, Teleorman, a fost arestat și condamnat în regim de urgență, pentru că ieșise în curte cu un nepot în brațe să-i întrebe pe niște nenorociți -

care-l considerau vinovat că nu se înscrisese în CAP și intraseră cu buldozerul în curtea lui - de ce îi distrug livada și grădina.

M-am adresat tuturor treptelor ierarhice și nu am putut face nimic, până când am ajuns la liderul de partid și l-am convins să-l grațieze.

Scriitorul maghiar din România, Méliusz József, mi-a semnalat că un tânăr maghiar a fost închis pentru niște aiureli pe care le-a spus în chestiuni, e adevărat, în care eu aveam altă părere.

Am considerat că nu pușcăria este soluția pentru tânărul Szőcs și am pledat pentru libertatea lui.

Un poet din Constanța fusese condamnat pentru niște versuri considerate antipartinice la 11 ani de închisoare.

M-am adresat lui Constantin Mitea și lui Dumitru Popescu și împreună lui Nicolae Ceaușescu, și acesta l-a eliberat din închisoare, invitându-l imediat la el în cabinet și făcând astfel inutile gesturi compensatorii, pentru că, în scurtă vreme, poetul a murit.

Trebuie să spun că o atitudine demnă a avut în proces expertul literar, criticul Gabriel Dimisianu.

Am luat apărarea unui alt nedreptățit politic, inginerul ieșean Mircea Duzineanu, care trăiește și vă poate povesti el însuși cum a fost.

La bătălia pentru ieșirea lui din închisoare au participat și Viorel Sălăgean, Dumnezeu să-l ierte!, și Florea Ceaușescu, Dumnezeu să-i ierte!

Am intervenit pentru ameliorarea regimului care li se oferea în închisoare doctorilor Gălălaie din Constanța și Aldea din Buzău și l-am convins pe Nicu Ceaușescu să mergem la procurorul general să-i cerem eliberarea lor.

Am deschis și am câștigat bătălia pentru acupunctură, homeopatie și naturism în revista "Flacăra".

Marele ziarist Leon Kalustian nu avea pensie, tot din motive politice.

Am scris în "Flacăra" până când i s-a dat pensie.

Am luat apărarea unui mare nedreptățit, maiorul român care fusese prizonier în Uniunea Sovietică și trăise în condiții cumplite la Polul Nord, și am cerut restabilirea drepturilor sale.

Într-o zi de primăvară mă plimbam împreună cu criticul Nicolae Manolescu prin Parcul Herestrău.

Acolo, când ne-am oprit lângă un ponton, omul care închiria bărcile m-a întrebat dacă recunosc niște versuri pe care mi le-a spus el pe loc. "Cred că sunt din «Divina Comedie», dar nu le știu în acest fel", i-am zis. "Da - mi-a răspuns omul de la ponton -, nu aveți de unde să le știți, pentru că asta e traducerea mea nepublicată".

"Păi dumneavoastră ați tradus Dante?" "Da, domnule Păunescu.

Am tradus Dante, dar nu am putut s-o public, pentru că am fost deținut politic și trebuie să-mi câștig pâinea aici, la bărci".

Împreună cu același Nicolae Manolescu am început și am finalizat bătălia pentru ca domnului Buznea să-i apară traducerea din Dante. Și a apărut.

În acest Senat, printr-un noroc al sorții, care mi-e de această dată favorabilă, se află cel ce s-ar putea numi copilul vitreg al acelui pușcăriaș politic, remarcabilul nostru coleg, domnul Radu Stroe.

În urmă cu 30 de ani, în localitățile Finteușul Mare și Hideaga am descoperit niște cântece interzise, dar păstrate de țăranii și intelectualii zonei, cu sfințenie, în adâncurile conștiinței lor, între ele și cântecul "Treceți, batalioane române, Carpații!", pe care nu aveau voie să le cânte în public.

Am luat cântecele și, după o aventură lungă și obositoare pe la toate vămile cenzurilor, cu un casetofon în geantă, am ajuns în biroul liderului și am obținut eliberarea acelor cântece.

În 1982 și 1983 am dat pe cont propriu bătălia pentru salvarea intelectualilor dați afară din partid și din muncă pentru participarea la "meditația transcedentală".

Între ei, Marin Sorescu, Nicolae Florei, Gheorghe Zamfir, Andrei Pleșu, Ovidiu Maitec, Ion Mânzatu, Valeriu Popa.

Am temperat, prin sârguința și devotamentul meu, zelul celor care voiau să decapiteze atâtea valori.

Sunt mândru că în biografia regretatului nostru mare scriitor Marin Sorescu felul în care l-a apărat Adrian Păunescu rămâne peste timp. Și nu numai pe el l-am apărat.

Am convins cu argumente pe Nicolae Ceaușescu că nebunia inventată de niște dogmatici, precum că la un combinat de porci dintr-un județ din sud s-au făcut tunele pentru a se fura porci și pentru a se vinde porci, în realitate nu este decât tabloul unei întreprinderi pe sub gardurile căreia porcii râmaseră. Și l-am convins că nu este corectă și dreaptă condamnarea la moarte a celor din conducerea combinatului.

Liderul a comutat pedeapsa.

Poate că nici astăzi fostul nostru coleg Predilă nu știe cine n-a avut liniște până când nu a atenuat nedreptatea care-l victimiza.

Eu, dragul meu domn Predilă.

Colegul Ion Basgan vă poate confirma că la nici 25 de ani am intuit că tatăl său, marele descoperitor Ion Basgan, trebuie sprijinit și m-am implicat în această treabă care nici astăzi nu s-a finalizat, deși ea ne-ar putea aduce din partea marilor țări producătoare de petrol care folosesc metoda sa de forare sonică la mare adâncime sume incredibile de bani.

Am dus împreună cu doctorul Radu Rey bătălia pentru apărarea Carpaților, amenințați de o distrugătoare sistematizare și de o colectivizare devastatoare.

L-am convins pe Ceaușescu să-l primească pe Rey și să-l asculte.

Freneticul și jertfelnicul doctor din Vatra Dornei a modificat viziunea liderului despre Carpați.

În 1982, la Mangalia, a avut loc o consfătuire a cadrelor din propagandă și din organizare.

În acest cadru, am luat cuvântul și m-am ridicat împotriva hotărârii de partid care cerea eliminarea din Radio și Televiziune a lucrătorilor care au rude în străinătate.

Ulterior, această măsură trebuia să se aplice și în presă.

Erau 74 de redactori care trebuiau dați afară, cei mai mulți dintre ei erau, firește, evrei.

Am îndrăznit să spun că o asemenea măsură globalistă ar fi una de tip nazist și că noi am intrat în partidul lui Nicolae Ceaușescu pentru că el ne promisese că aprecierea unui om nu se va mai face după dosarul său de cadre.

Aberanta indicație a fost oprită.

La Sarmizegetusa începuseră lucrările de demolare a vechilor semne de civilizație dacică pentru un regizor, Vitanidis, care obținuse aprobările de la partid și de la un academician din Cluj de a pune în locul golit gresie și piatră de la IGO.

Am cerut șefului județului să oprească lucrările, nu a dorit, am venit la București și am prezentat lui Dumitru Popescu situația.

A doua zi județul Hunedoara avea un lider nou și lucrările s-au desfășurat în sens invers, adică din prăpăstiile de peste tot s-a recuperat câte ceva din ce se aruncase.

L-am convins pe cel ce conducea România că la Ip și Treznea, în județul Sălaj, oamenii au cu adevărat nevoie de două monumente care să eternizeze memoria românilor uciși în somn, bestial, de ocupanții de după 1940 ai Ardealului.

Cinci ani a durat bătălia mea, dar am câștigat.

Am sprijinit lupta complicată pentru afirmarea drepturilor prioritare ale medicului român Ștefan Odobleja în descoperirea și fundamentarea principiilor ciberneticii, bătându-mă în "Flacăra" pentru recunoașterea lui și pentru republicarea în limba română a cărții lui, "Psihologia consonantistă", apărută înainte de război la Paris, cunoscută de Norbert Wiener și aplicată de el în descoperirile sale postodoblejiene.

Județeana de partid Mehedinți a fost la început obstrucționistă și ulterior indiferentă, încât Odobleja a murit sărac într-o casă modestă, pe un pat de țăruși.

Mult ulterior, oameni de știință români au întemeiat un cerc Odobleja și mi se pare o academie Odobleja.

Reproșul de fond al nomenclaturii față de Odobleja era că a fost medic militar și medic de jandarmi și că era reacționar.

Parcă în oglindă, am luat apărarea, după '89, unor medici valoroși, culpabilizați de noii justițiari nedrepți că au fost medicii lui Ceaușescu.

Așa a murit umilit marele doctor Dorin Hociotă.

Eu însă mi-am păstrat criteriile și curajul.

Am descoperit și sprijinit un leac pentru bolile reumatice, "Boicil", după numele descoperitorului Boici.

În unul dintre contactele mele cu fostul ministru al sănătății, de asemenea, Dumnezeu să-l ierte și pe el!, Theodor Burghele, acesta mi-a răspuns că nu-l interesează "Boicilul" decât dacă are efecte împotriva impotenței.

Marele handbalist român Gruia a încercat în zadar să obțină dreptul de a juca în străinătate.

Am scris în favoarea lui și m-am bătut pentru cauza lui.

Cel mai valoros crainic sportiv român, Cristian Țopescu, a pledat la o emisiune de televiziune pentru dreptul fotbaliștilor români de a juca în străinătate.

A fost dat afară din Televiziunea Română.

Săptămâna următoare, revista "Flacăra" i-a oferit o rubrică săptămânală.

Marele fotbalist Dobrin devenise victima preferată a Federației Române de Fotbal pentru relațiile sale proaste cu echipa Ministerului de Interne.

M-am situat cu hotărâre și risc personal de partea lui și a sportului civil:

Craiova, Rapid, Timișoara, Iași, Brașov, Cluj, Constanța.

Cartea mea "Istoria unei secunde" a fost arsă din motive politice în 1971.

De pe monumentul din Cotroceni de la Leu fuseseră șterse câteva cuvinte, "Flacăra" s-a bătut pentru ele până când după formularea "noi am dat suprema jertfă pe câmpurile de bătaie"

au fost reașezate cuvintele "pentru întregirea neamului".

Ziaristul Ovidiu Ioanițoaia s-a căsătorit în Statele Unite ale Americii.

A fost dat afară din partid și din redacția unde lucra.

După un timp s-a întors și, când a vrut să reintre în presă, i s-a scris pe dosar "A scuipat pe pământul sfânt al patriei".

L-am convins pe Cornel Burtică să-mi dea aprobarea de a-l primi în redacție și nu în multă vreme a devenit un ziarist de bază al presei române.

L-am convins pe același Burtică să nu se ia după cenzură și să dea drumul cărții interzise a lui Nicolae Breban, "Bunavestire".

La fel am procedat pentru discul formației "Sfinx" și al lui Dan Andrei Aldea.

Am putut angaja, de altfel, în redacția "Flacăra" oameni cu probleme politice la dosar.

Am primit critici grave de la Ceaușescu că "Flacăra" îl sprijină pe doctorul Osipov-Sinești, despre care Iorgu Iordan scrisese în memoriile sale că a fost membru al Mișcării legionare la Iași.

L-am convins pe Ceaușescu că nu numai Osipov se bucură de dragostea noastră, pentru că descoperise tratamentul împotriva parodontozei, prioritate mondială, ci și că istoria va judeca diferit de cum judecăm noi, mai nuanțat, pe legionari și că nu toți legionarii se înscriseseră din convingere în acel partid, cum nici comuniștii nu erau toți niște membri de partid convinși.

Osipov și-a putut continua activitatea și opera.

Tot în "Flacăra" a apărut primul articol despre un tânăr marinar curajos.

Nu o să vă supere faptul că respectivul... că era căpitanul de vas Traian Băsescu și că, într-un fel, se poate spune că eu l-am lansat pe Traian Băsescu în "Flacăra".

Când Ion Iliescu a fost pedepsit dur prin scoaterea din București și din postul de secretar al partidului și trimis la munca de jos la Timișoara, mi-am păstrat opțiunea pentru unul dintre oamenii luminați ai epocii, care era el, și am avut curajul să-l petrec împreună cu regretatul prieten, doctorul Apostol Turbatu, la gară, sub privirile Securității, și să merg după scurtă vreme la el la Timișoara să-mi arăt solidaritatea cu cel nedreptățit și atât de valoros.

După 1989 am fost, împreună cu Corneliu Vadim Tudor, apărător al unor foști lideri ai PCR acuzați pe nedrept și m-am zbătut pentru eliberarea lor, în scris, dar și mergând în audiență la președintele Ion Iliescu, pe care l-am agasat cu cererea de a-i grația pe acei foști lideri care se ilustraseră printr-o activitate pozitivă, cum era cazul lui Ștefan Andrei, de prietenia căruia m-am bucurat și căruia i-am arătat fără pauze prietenia mea.

Îi mulțumesc astăzi lui Ștefan Andrei pentru că în 1979 mi-a oferit posibilitatea de a vizita o lună Austria și de a ajunge în situația de afla multe adevăruri neconforme cu dogma de la București.

În ciuda unor dezacorduri anterioare, am pledat și pentru libertatea lui Dumitru Popescu, care rămâne un valoros scriitor și ziarist român, și a altora, închiși la grămadă în acele zile.

Dumneavoastră, colegii mei, ați fost părtași la inițiativa mea privind indemnizația de merit menită să lumineze și să încălzească bătrânețea unor mari personalități ale științei, culturii, învățământului și sportului din România. 1.500 de vârfuri ale societății românești nu sunt lăsate în mizerie.

Sigur că nu e mult, dar e mult mai mult decât nimic.

V-am spus acestea toate acum, când ne apropiem de finalul mandatului nostru, atât pentru a vă oferi câteva date, cu care mă mândresc, ale biografiei mele, cât și pentru a vă anunța că recenta mea numire ca membru al comisiei care trebuie să verifice, contabil, felul cum s-au cheltuit fondurile la Institutul Cultural Român nu e potrivită pentru mine.

După cum vă puteți da seama, toată viața eu am fost eficace în poziția de avocat, nu de procuror.

Doamnelor și domnilor colegi, nu este pentru mine numirea mea în această comisie.

Nu accept să mi se ia drepturi, dar nici nu pot tăcea când mi se acordă privilegii și însărcinări care nu-mi trebuie și care nu mi se potrivesc.

Vacantez, începând din această clipă, locul din Comisia de anchetă pentru ICR.

Contați pe mine în toate acțiunile care nu implică reflexe de procuror, pe care eu nu le am.

Sunt convins că și cel ce se va afla în locul meu în comisie și cei deja numiți vor ști să ajungă în adevăr și fără mine.

Vă dorește numai bine Adrian Păunescu.

Doamna Norica Nicolai:

Vă mulțumesc, domnule senator.

Postal address: Palatul Parlamentului, str.Izvor nr.2-4, sect.5, Bucharest, Romania sunday, 24 march 2019, 3:14
Telephone: +40213160300, +40214141111
E-mail: webmaster@cdep.ro