Marius Rogin
Marius Rogin
Ședința Camerei Deputaților din 25 septembrie 2012
Sumarul ședinței
Stenograma completă
publicată în Monitorul Oficial, Partea a II-a nr.87/05-10-2012

Dezbateri parlamentare
Calendarul ședințelor
- Camerei Deputaților:
2019 2018 2017
2016 2015 2014
2013 2012 2011
2010 2009 2008
2007 2006 2005
2004 2003 2002
2001 2000 1999
1998 1997 1996
Interoghează dezbaterile
din legislatura: 2016-prezent
2012-2016
2008-2012
2004-2008
2000-2004
1996-2000
1992-1996
Monitorul Oficial
Partea a II-a:2019 2018 2017
2016 2015 2014
2013 2012 2011
2010 2009 2008
2007 2006 2005
2004 2003 2002

Transmisii video

format Real Media
Ultimele ședințe (fără stenograme încărcate):
22-10-2019
Arhiva video:2019 2018 2017
2016 2015 2014
2013 2012 2011
2010 2009 2008
2007 2006 2005
2004 2003
Pentru a vizualiza înregistrările video trebuie să instalați programul Real Player
Sunteți în secțiunea: Prima pagină > Proceduri parlamentare > Dezbateri > Calendar 2012 > 25-09-2012 Versiunea pentru printare

Ședința Camerei Deputaților din 25 septembrie 2012

  1. Declarații politice și intervenții ale deputaților:
  1.37 Marius Rogin - declarație politică referitoare la "Comisia de la Veneția și Constituția României";

Intervenție consemnată conform materialului depus la secretariatul de sedință

 

Domnul Marius Rogin:

"Comisia de la Veneția și Constituția României"

Implicarea Comisiei de la Veneția în dezbaterea constituțională românească ar putea avea efecte pozitive și pacificatoare, căci este de natură să canalizeze polemica pe tărâmul argumentelor teoretice.

Întrebarea care rămâne în suspensie este dacă în vara acestui an s-a produs sau nu o încălcare a statului de drept. Comisia de la Veneția s-a însărcinat să examineze această situație și putem presupune că analizele și recomandările sale vor contribui la dezbaterea internă privind modificarea Constituției. Până atunci însă să observăm că esența dezbaterii s-a purtat în jurul suveranității Parlamentului.

Simplificând polemica partizană, putem arăta că USL a susținut deplina suveranitate a corpurilor legiuitoare, în timp ce tabăra președintelui a contestat acest fapt, pretinzând că puterea Parlamentului este limitată.

În principiu au dreptate cei care susțin că în statul de drept nimeni nu poate avea o suveranitate deplină, deoarece există un control reciproc al puterilor. De altfel, acest control al puterilor este statornicit și prin Constituția din 1991 și apoi în cea din 2003. Guvernul este cenzurat de Parlament, Parlamentul este limitat de Guvern prin agenda legislativă și de Președinte prin actul promulgării, justiția cenzurează actele executivului, iar Curtea Constituțională limitează legiferarea.

În sistemul românesc, Curtea Constituțională scapă oricărui control, dar se poate arăta că puterea ei este totuși limitată, de vreme ce ea nu se poate, de regulă, autosesiza. Cineva face sesizarea, iar acest cineva, prin însuși actul sesizării, dobândește o mare putere. În sistemul românesc, cetățenii obișnuiți sunt excluși cu totul de la exercițiul acestei puteri, spre deosebire de Germania, de exemplu, unde cetățenii pot face o sesizare la Curtea Constituțională, așa cum s-a și întâmplat recent în cazul Mecanismului European de Stabilitate. În România, cetățenii sunt reprezentați de Avocatul Poporului, care sesizează Curtea în numele lor. Cu toate acestea, apar mereu în practica statelor situații în care cineva trebuie să decidă, să ia, altfel spus, decizia ultimă. Or, acest cineva poate fi numit suveran. Până la Constituția din 2003, Parlamentul avea puteri foarte mari, mai puțin îngrădite decât după modificările adoptate în acel an. De exemplu, Parlamentul putea înfrânge cu 2/3 o decizie a Curții Constituționale. Modificările din 2003 au reprezentat în principiu o reechilibrare a puterilor în stat și o limitare vădită a puterii majorităților parlamentare.

Cu toate acestea, situația a rămas neclară, căci Curtea Constituțională nu făcea parte din puterea judecătorească, așa cum se petreceau lucrurile în sistemul politic românesc antebelic sau cum se petrec ele în SUA sau, într-o variantă diferită, în Germania. Curtea Constituțională era plasată în Constituția românească între puteri, devenind astfel prada cea mai de preț a partidelor politice. Obiectivul secret al oricărui guvern era să-și prelungească puterea (și imunitatea), prin desemnarea unor fideli la Curtea Constituțională.

Copiind mecanic sistemul francez, dar fără tradiția politică franceză, cu tot bagajul ei de discernământ și moderație, România s-a trezit, așadar, că nu mai știe de fapt cine pe cine ar trebui să controleze sau cum ar trebui repartizate legitimitățile. Este evident că aceia care au cerut guvernului USL să respecte independența justiției, cu referire la modificarea legii Curții Constituționale, nu au înțeles sistemul politic românesc. Curtea Constituțională nu face parte din autoritatea judecătorească, așa cum au părut să înțeleagă diverși oficiali europeni, iar apărarea independenței sale este o vigilență tardivă, de vreme ce ea exprimă deja un algoritm politic prin chiar modul ei de constituire.

În sfârșit, continuând analiza, să arătăm că, prin Constituția din 2003, Parlamentul primește totuși puteri depline cât privește suspendarea președintelui. În Constituție se spune că suspendarea nu poate avea loc decât în cazul unor grave încălcări ale Constituției, dar cel chemat să decidă dacă aceste încălcări sunt grave este tot Parlamentul. Există destule persoane care sunt astăzi de părere că Președintele nu a încălcat Constituția și că Parlamentul a comis un abuz, dar cine hotărăște dacă e un abuz? Curtea Constituțională nu poate da decât un aviz consultativ, Parlamentul fiind în această privință pe deplin suveran. Potrivit ordinii de drept, numai Parlamentul (și nu un comentator particular) are puterea să decidă în această privință.

De aceea, se poate spune că decizia de suspendare a Președintelui a fost una pe potriva ordinii de drept, așa cum este ea descrisă explicit în Constituție, chiar dacă ea a ofensat sentimentele morale ale unor concetățeni. Să mai spunem încă o dată că ordinea de drept se referă la cine decide în cutare sau cutare situație, or, în situația suspendării, Constituția stabilește clar atribuțiile fiecărei autorități.

Discuția însă poate continua. S-a arătat că Parlamentul a decis abuziv, dar este obligatoriu să arătăm că abuzul nu se raportează la ordinea de drept, ci la o interpretare privată de natură morală. Cu alte cuvinte, suspendarea președintelui ar fi un abuz prin raportare la o anumită interpretare a Constituției, care nu are însă statut de normă juridică.

De fapt, cei care au susținut că am asistat la o lovitură de stat au avut, pesemne, în vedere o Constituție virtual modificată: una care ar atribui Curții Constituționale opinia decisivă cât privește gravitatea abaterilor președintelui. Numai așa, și numai dacă autoritatea de jurisdicție constituțională ar fi atribuită explicit puterii judecătorești, am putea vorbi de o încălcare a separației puterilor în stat.

E clar că în ciuda unor astfel de considerații disputa politică va continua. Ordinea de drept, așa cum este ea descrisă în Constituție, permite evoluții politice care par unora cu totul inadmisibile. Or, acest lucru înseamnă că asistăm la o criză de sistem. Iar dacă sistemul nu mai poate furniza răspunsuri care să pacifice societatea, este momentul ca el să fie schimbat.

Adresa poștală: Palatul Parlamentului, str.Izvor nr.2-4, sect.5, București miercuri, 23 octombrie 2019, 3:04
Telefoane (centrala): (021)3160300, (021)4141111
E-mail: webmaster@cdep.ro